Hotărâre Nr.27 din 30.10.2018

Hotărâre nr 27 din 30.10.2018 privind controlul constituţionalității unor dispoziții din articolul 185 din Codul de procedură penală (arestarea preventivă în cazul în care persoana nu și-a recunoscut vina în privința comiterii faptei imputate)


Subiectul sesizării: Judecătoria Chișinău, sediul Centru

Tipul hotărârii: excepție de neconstituționalitate

Prevedere: Excepție de neconstituționalitate acceptată și declararea neconstituționalității

Hotărârea curții:
1.  ro-h272018130g133g134a2018ro90ba6.pdf


Sesizări:



1. La originea cauzei se află sesizările nr. 130g/2018 și nr. 133g/2018 privind excepția de neconstituționalitate a textului „şi în cazul infracţiunilor care au fost săvârșite fără aplicarea constrângerii fizice sau psihice, nu s-au soldat cu cauzarea de prejudicii vieţii şi sănătăţii persoanei sau nu au fost săvârșite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, învinuitul, inculpatul nu a recunoscut vina în comiterea infracţiunii” din articolul 185 alin. (1) din Codul de procedură penală, ridicată de către dl judecător Victor Sandu, în dosarele nr. 1-642/18 și nr. 1-1039/14, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul Centru, sesizarea nr. 134a/2018 privind controlul constituționalității textului „învinuitul, inculpatul nu a recunoscut vina în comiterea infracţiunii” din articolul 185 alin. (1) din Codul de procedură penală, depusă la Curtea Constituțională pe 26 septembrie 2018, în baza articolului 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, de către deputații în Parlament, dnii Mihai Ghimpu, Ion Apostol, Roman Boțan, Ion Casian, Petru Cosoi, Ștefan Vlas și Alina Zotea-Durnea, precum și sesizarea nr. 143g/2018 privind excepția de neconstituționalitate a textului „învinuitul, inculpatul nu a recunoscut vina în comiterea infracţiunii” din articolul 185 alin. (1) din Codul de procedură penală, ridicată de către dl avocat Serghei Mocanu, în dosarul nr. 14r-748/18, pendinte la Curtea de Apel Chișinău.

2. Pe 25 septembrie 2018, dl judecător Victor Sandu a depus o completare a motivelor la sesizarea nr. 130g/2018.

3. Sesizările privind excepţia de neconstituţionalitate au fost depuse la Curtea Constituțională pe 20 septembrie 2018, 25 septembrie 2018 și pe 19 octombrie 2018, de către dl judecător Victor Sandu de la Judecătoria Chișinău, sediul Centru, și, respectiv, de către un complet de judecată de la Curtea de Apel Chișinău (Gheorghe Iovu, Ghenadie Morozan și Alexandru Gafton), în baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

4. Autorii sesizărilor au invocat faptul că prevederile contestate sunt contrare articolelor 4, 7, 8, 16, 20, 21, 23 alin. (2), 25, 26 și 54 din Constituție.

5. Curtea a decis să examineze admisibilitatea sesizărilor împreună cu fondul cauzei.

6. Având în vedere identitatea de obiect, Curtea a decis conexarea sesizărilor într-un singur dosar în baza articolului 43 din Codul jurisdicţiei constituționale, atribuind-i numărul „130g/2018”.

7. În procesul examinării sesizărilor, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova, Guvernului, Curții Supreme de Justiție și Procuraturii Generale.

8. În cadrul ședinței publice a Curţii, excepția de neconstituționalitate a fost susținută de către dl judecător Victor Sandu, autor al sesizărilor nr. 130g/2018 și nr. 133g/2018. De asemenea, excepția de neconstituționalitate a fost susținută și de către dl avocat Serghei Mocanu, autor al sesizării nr. 143g/2018. Parlamentul a fost reprezentat de către dl Valeriu Kuciuk, şef al Serviciului reprezentare la Curtea Constituţională şi la organele de drept din cadrul Direcției generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dl Eduard Serbenco, secretar de stat în cadrul Ministerului Justiției. Domnii deputați Mihai Ghimpu, Ion Apostol, Roman Boțan, Ion Casian, Petru Cosoi, Șefan Vlas și Alina Zotea-Durnea, autori ai sesizării nr. 134a/2018, nu s-au prezentat la ședința Curții și nici nu au comunicat Curții motivele absenței lor. În asemenea condiții, Curtea a decis să examineze prezenta cauză în lipsa acestora.

26. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 1

Statul Republica Moldova

„[...]

(3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate."

Articolul 21

Prezumţia nevinovăţiei

„Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale."

Articolul 25

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei

„(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.

(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.

[...]

(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului se poate depune recurs, în condiţiile legii, în instanţa judecătorească ierarhic superioară. Termenul arestării poate fi prelungit numai de către judecător sau de către instanţa judecătorească, în condiţiile legii, cel mult până la 12 luni.

[...]"

Articolul 26

Dreptul la apărare

„(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) Fiecare om are dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale.

[...]"

Articolul 54

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

„[...]

(2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.

(3) Prevederile alineatului (2) nu admit restrângerea drepturilor proclamate în articolele 20-24.

(4) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii."


27. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală sunt următoarele:

Articolul 7

Legalitatea procesului penal

„(1) Procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale prezentului cod.

[...]"

Articolul 8

Prezumţia nevinovăţiei

„(1) Persoana acuzată de săvârșirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu-i va fi dovedită, în modul prevăzut de prezentul cod, într-un proces judiciar public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanţiile necesare apărării sale, şi nu va fi constatată printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă.

(2) Nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia sa.

(3) Concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârșirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate, în condiţiile prezentului cod, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului."

Articolul 185

Arestarea preventivă

„(1) Arestarea preventivă constă în deţinerea învinuitului, inculpatului în stare de arest în locurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Arestarea preventivă constituie o măsură excepţională şi se dispune doar atunci când se demonstrează că alte măsuri nu sunt suficiente pentru a înlătura riscurile care justifică aplicarea arestării şi în cazul infracţiunilor care au fost săvârșite fără aplicarea constrângerii fizice sau psihice, nu s-au soldat cu cauzarea de prejudicii vieţii şi sănătăţii persoanei sau nu au fost săvârșite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, învinuitul, inculpatul nu a recunoscut vina în comiterea infracţiunii.

(2) Arestarea preventivă poate fi aplicată în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 176, luând în considerare şi dacă:

1) învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul Republicii Moldova;

3) învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive aplicate în privinţa sa ori a încălcat ordonanţa de protecţie în cazul violenţei în familie;

4) există probe suficiente asupra faptului că învinuitul, inculpatul, aflându-se în libertate, prezintă un risc iminent pentru securitatea şi ordinea publică.

(21) Motivul prevăzut la alin. (2) pct. 1) se ia în considerare în cazul în care învinuitul, inculpatul a refuzat să comunice locul permanent de trai.

[...]"

28. Prevederile relevante ale Legii nr. 179 din 26 iulie 2018 pentru modificarea unor acte legislative sunt următoarele:

„[...]

Art. VI. - Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122/2003 (republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2013, nr. 248-251, art. 699), cu modificările ulterioare, se modifică după cum urmează:

[...]

7. Articolul 185:

la alineatul (1), după textul „aplicarea arestării" se introduce textul: „şi în cazul infracţiunilor care, au fost săvârșite fără aplicarea constrângerii fizice sau psihice, nu s-au soldat cu cauzarea de prejudicii vieţii şi sănătăţii persoanei sau nu au fost săvârșite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, învinuitul, inculpatul nu a recunoscut vina în comiterea infracţiunii";

[...]"

29. Prevederile relevante ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sunt următoarele:

Articolul 5

Dreptul la libertate şi la siguranţă

„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;

b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;

c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracţiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;

d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;

e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

[...]

5. Orice persoană care este victimă unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii."

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

„[...]

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.

[...]"

1. Se admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către dl judecător Victor Sandu, în dosarul nr. 1-1039/14, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul Centru, precum și sesizarea depusă de către deputații în Parlament, dnii Mihai Ghimpu, Ion Apostol, Roman Boțan, Ion Casian, Petru Cosoi, Ștefan Vlas și Alina Zotea-Durnea.

2. Se declară neconstituțional textul „şi în cazul infracţiunilor care au fost săvârșite fără aplicarea constrângerii fizice sau psihice, nu s-au soldat cu cauzarea de prejudicii vieţii şi sănătăţii persoanei sau nu au fost săvârșite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, învinuitul, inculpatul nu a recunoscut vina în comiterea infracţiunii" din articolul 185 alin. (1) din Codul de procedură penală.

3. Se declară inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de către dl judecător Victor Sandu, în dosarul nr. 1-642/18, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul Centru, și, respectiv, de către dl avocat Serghei Mocanu, în dosarul nr. 14r-748/18, pendinte la Curtea de Apel Chișinău.

4. Prezenta hotărâre produce efecte juridice începând cu data de 17 august 2018.

5. Persoanele în privința cărora a fost dispusă măsura preventivă a arestului în baza textului declarat neconstituțional trebuie puse în libertate în cel mai scurt termen de la pronunțarea acestei hotărâri.

6. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

1. Principii generale

1.1. Principiul inviolabilităţii persoanei 

61. Curtea reține că articolul 25 din Constituție garantează principiul inviolabilității libertății individuale şi a siguranței persoanei, potrivit căruia nimeni nu poate fi reținut şi arestat, decât în cazurile şi în modul prevăzute de lege.

62. Acest principiu este garantat și de tratatele internaționale în materie de drepturi ale omului la care Republica Moldova este parte.

63. Cu titlu exemplificativ, în conformitate cu articolul 5 § 1 din Convenția Europeană, orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă.

64. Prin garantarea „dreptului la libertate", articolul 5 § 1 din Convenție se referă la libertatea fizică a persoanei (Creangă v. România [MC], 23 februarie 2012, § 84).

65. Scopul principal al dispozițiilor citate este de a proteja persoana împotriva unei lipsiri arbitrare sau nejustificate de libertate (McKay v. Regatul Unit [MC], 3 octombrie 2006, § 30).

66. Totuși, dreptul la libertate şi la siguranţă nu este unul absolut. Astfel, articolul 5 § 1 din Convenția Europeană prevede cazurile când o persoană poate fi lipsită de libertatea sa. Între altele, litera c) din articolul citat vizează privarea de libertate în cadrul unei proceduri penale, i.e. dacă persoana a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a comis o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a o împiedica să comită o infracţiune sau să se sustragă după comiterea acesteia.

67. Generalizând jurisprudența Curții Europene în materie, în Hotărârea nr. 3 din 23 februarie 2016 Curtea Constituțională a stabilit că reprezintă motive pentru privarea de libertate a celui bănuit de comiterea unei infracţiuni existența riscului: 1) sustragerii lui de la judecată; 2) afectării înfăptuirii justiţiei; 3) comiterii altor infracţiuni; 4) producerii de dezordini publice. Aceste motive nu trebuie cumulate, fiind suficientă existența unui singur motiv pentru aplicarea arestului preventiv. Aceste riscuri trebuie demonstrate prin probe bazate pe fapte (§§ 73, 93 94).

68. O persoană poate fi plasată în detenţie doar atunci când bănuiala comiterii unei infracţiuni de către aceasta este coroborată cu existența motivelor justificative. Aceleași sunt concluziile Recomandării nr. (2006) 13 privind arestul preventiv, condiţiile în care acesta se execută şi măsurile de protecţie împotriva abuzului, adoptate de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 27 septembrie 2006, la cea de-a 974-a reuniune a delegaţiilor de miniştri.

69. Mai mult, arestarea persoanei trebuie să fie dispusă ca o ultima ratio. În jurisprudența sa, Curtea a stabilit că cercetarea persoanei în stare de libertate reprezintă o regulă. Prezumția este întotdeauna în favoarea eliberării. Arestarea constituie o măsură excepţională și poate fi dispusă numai în anumite cazuri şi numai pentru anumite motive, care trebuie arătate în mod concret şi convingător în hotărârea organului care o dispune (a se vedea HCC nr. 3 din 23 februarie 2016, § 94). Cu alte cuvinte, la examinarea demersului privind arestarea persoanei, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată are obligaţia să examineze în mod prioritar oportunitatea aplicării altor măsuri preventive, neprivative de libertate, apoi a celor alternative arestului preventiv, și să respingă demersul privind aplicarea arestării atunci când acesta nu este motivat în mod suficient sau dacă motivele invocate nu sunt susţinute prin probe care confirmă motivele rezonabile de aplicare. Instanţa de judecată poate dispune orice altă măsură preventivă.

70. Prin urmare, arestarea nu poate fi dispusă de către judecător doar dacă există o bănuială rezonabilă că acuzatul a comis infracțiunea care face obiectul urmăririi penale sau al judecării cauzei. Eventual, dacă există doar o „bănuială rezonabilă" că persoana a comis o infracţiune, ea poate fi reținută de către organul de urmărire penală. În schimb, în lipsa motivelor relevante şi suficiente pentru dispunerea detenției preventive, altele decât bănuiala rezonabilă a comiterii unei infracţiuni, instanțele de judecată nu trebuie să aplice măsura preventivă a arestului. În acest sens, bănuiala rezonabilă trebuie să fie însoțită de existența unui motiv plauzibil (din cele patru enumerate la § 67 din prezenta hotărâre) pentru privarea de libertate, ca ultima ratio, a celui acuzat de comiterea unei infracţiuni. În caz contrar, va fi încălcat articolul 25 din Constituție.


1.2. Principiul legalității

71. Orice privare de libertate nu trebuie doar să se bazeze pe una dintre excepţiile enunţate la literele a)-f) ale articolului 5 § 1 din Convenția Europeană, ci trebuie să fie și „legală". Atunci când se pune în discuţie „legalitatea" detenţiei, inclusiv problema respectării „căilor legale", Convenţia Europeană face trimitere la legislaţia naţională. Ea impune în primul rând ca orice arestare sau detenţie să aibă o bază legală în dreptul intern, însă priveşte şi calitatea legislaţiei (a se vedea Del Río Prada v. Spania [MC], 21 octombrie 2013, § 125). 

72. „Calitatea legii" presupune ca legea naţională care autorizează privarea de libertate să fie suficient de accesibilă, precisă şi previzibilă în aplicarea sa, pentru a evita orice risc de arbitrariu.  

73. Criteriul „legalităţii" presupune ca orice lege să fie suficient de precisă pentru a-i permite persoanei - în caz de necesitate, cu o asistenţă juridică adecvată - să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele pe care le poate avea o anumită acţiune (a se vedea M. v. Germania, 17 decembrie 2009, § 90; şi Oshurko v. Ucraina, 8 septembrie 2011, § 98). Atunci când se pune în discuţie privarea de libertate, este esenţial ca legislaţia internă să definească de o manieră clară condiţiile detenţiei (a se vedea Creangă v. România [MC], 23 februarie 2012, § 120). 

74. Cerinţa legalității nu este îndeplinită prin simpla respectare a dreptului intern relevant; trebuie ca dreptul intern să se conformeze el însuşi Constituției și Convenţiei Europene, inclusiv principiilor generale enunţate sau presupuse de acestea (a se vedea Plesó v. Ungaria, 2 octombrie 2012, § 59). 

75. Principiul legalității implică şi respectarea unor garanţii procedurale oferite de lege împotriva arbitrarului, pentru ca măsura în cauză să fie aplicată în mod corect, raportat la fiecare caz concret. În mod firesc, la adoptarea hotărârii privind aplicarea arestului, instanțele naționale trebuie să aplice standardele impuse de Convenția Europeană: legalitatea detenției; existenţa unei bănuieli rezonabile; prezența unui risc; proporționalitatea aplicării măsurii preventive şi, în fine, posibilitatea aplicării măsurilor alternative pentru detenție (a se vedea HCC nr. 3 din 23 februarie 2016, §§ 62 și 63). 


1.3. Principiul prezumției de nevinovăție

76. Curtea reține că articolul 21 din Constituție garantează principiul prezumției de nevinovăție, potrivit căruia orice persoană acuzată de comiterea unui delict este prezumată nevinovată până atunci când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.

77. În conformitate cu articolul 6 § 2 din Convenția Europeană, orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până atunci când vinovăţia sa va fi legal stabilită.

78. Principiul prezumţiei de nevinovăţie impune, între altele, ca, în îndeplinirea funcţiilor lor, instanțele de judecată să nu pornească de la ideea preconcepută potrivit căreia persoana a comis fapta imputată.

79. Sub acest aspect, în preambulul Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale se menționează că „[p]rezumția de nevinovăție ar fi încălcată în cazul în care declarații publice ale autorităților publice sau decizii judiciare, altele decât cele privind stabilirea vinovăției, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât vinovăția persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declarații și decizii judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată. Acest fapt nu ar trebui să aducă atingere actelor de urmărire penală care urmăresc să probeze vinovăția persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi rechizitoriul, și nici deciziilor judiciare în urma cărora produce efecte o hotărâre suspendată, cu condiția respectării dreptului la apărare. De asemenea, acest fapt nu ar trebui să aducă atingere hotărârilor preliminare de natură procedurală, luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente, care se întemeiază pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare, cum ar fi deciziile de arest preventiv, cu condiția ca aceste hotărâri să nu se refere la persoana suspectată sau acuzată ca fiind vinovată. Înaintea luării unei hotărâri preliminare de natură procedurală, autoritatea competentă ar putea fi nevoită să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva persoanei suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, iar hotărârea poate conține referiri la aceste elemente."

80. Așadar, orice persoană este considerată nevinovată până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. Totuși, acest principiu nu se opune faptului ca, pe parcursul procesului penal, să fie aplicate măsuri preventive împotriva unei persoane acuzate de comiterea unei infracțiuni. Ceea ce impune acest principiu este ideea potrivit căreia, pe de o parte, arestarea unei persoane nu presupune faptul că la sfârşitul procesului aceasta va fi condamnată, ci că este posibilă orice soluţie, inclusiv cea a achitării sale. În această din urmă situație, persoana poate solicita despăgubiri în baza Legii nr. 1545 din 25 februarie 1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti. Pe de altă parte, atunci când aplică o măsură preventivă, judecătorul nu trebuie să pună în discuţie problema vinovăţiei persoanei învinuite că a comis o infracţiune, ci numai dacă există probe sau informaţii suficiente din care să decurgă învinuirea că acea persoană a comis acea faptă, precum și să constate dacă există un motiv relevant și suficient care să justifice aplicarea unei măsuri preventive.

81. În conformitate cu principiul prezumţiei de nevinovăţie, persoana supusă unei măsuri preventive este considerată nevinovată până la pronunțarea unei hotărâri definitive şi trebuie tratată în mod nepărtinitor, în condiţii care nu îi provoacă suferinţe fizice sau morale şi nu înjosesc demnitatea. După răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie în baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent, se poate considera că persoana este deţinută legal, în condiţiile permise de articolul 5 § 1 lit. a) din Convenția Europeană (a se vedea HCC nr. 3 din 23 februarie 2016, §§ 84 și 87).

82. În baza principiului prezumţiei de nevinovăţie, sarcina probei îi revine acuzării, iar situațiile îndoielnice sunt interpretate în favoarea celui acuzat (in dubio pro reo). Prezumţia de nevinovăţie implică pentru acuzat dreptul de a propune probe în favoarea sa şi de a nu depune mărturii împotriva sa.

83. Curtea Europeană a subliniat că orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni are dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina. Chiar dacă Convenția Europeană nu menţionează în mod explicit dreptul la tăcere şi dreptul persoanei de a nu se autoincrimina, acestea constituie norme internaţionale general recunoscute. Protejând persoana împotriva unei constrângeri abuzive din partea autorităţilor, aceste imunităţi contribuie la evitarea erorilor judiciare şi la garantarea rezultatului urmărit de articolul 6 din Convenție (a se vedea Jalloh v. Germania [MC], 11 iulie 2006, §§ 100-102).

84. Dreptul de a nu se autoincrimina presupune, în special, că acuzarea trebuie să demonstreze fapta imputată, fără a recurge la probe obţinute prin metode de constrângere sau de persecuţie. Dreptul persoanei de a nu se autoincrimina este legat în primul rând de respectarea voinţei sale de a păstra tăcerea (a se vedea O,Halloran și Francis v. Regatul Unit [MC], 29 iunie 2007, § 52).

85. Dreptul la tăcere presupune ca tăcerea persoanei urmărite penal să nu poată antrena, de una singură, condamnarea ei sau recunoaşterea faptelor imputate. Acest drept este garantat pe toată durata procesului (faza de urmărire penală și faza de judecare a cauzei) și este conceput să protejeze persoana împotriva coerciţiei abuzive a autorităţilor.

86. Dreptul la tăcere include: 1) dreptul de a nu face nicio declaraţie cu privire la o faptă care i se atribuie ori o învinuire care i se aduce, fără a i se putea imputa anterior nesinceritatea ca circumstanţă agravantă; 2) libertatea de a răspunde sau nu, în cunoştinţă de cauză, la toate întrebările (dreptul la tăcere totală) sau doar la unele întrebări (dreptul la tăcere parţială); 3) dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare (nemo tenetur se ipsum acusare).

87. Totuși, dreptul de a păstra tăcerea nu este unul absolut. Pentru a stabili dacă esenţa dreptului de a tăcea şi a privilegiului de a nu se autoincrimina a fost încălcată, trebuie să se ţină cont de natura şi de gradul de constrângere utilizat pentru a obţine mărturia, existenţa oricăror garanţii de procedură corespunzătoare, precum şi scopul utilizării materialelor dobândite în acest mod (a se vedea cauza O,Halloran și Francis, citată mai sus, § 52, și jurisprudența citată acolo). 

 

2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză

88. Cu titlu preliminar, Curtea reține că prin Legea nr. 179 din 26 iulie 2018, la alineatul (1) al articolului 185 din Codul de procedură penală a fost introdus, după expresia „aplicarea arestării", textul: „şi în cazul infracţiunilor care au fost săvârșite fără aplicarea constrângerii fizice sau psihice, nu s-au soldat cu cauzarea de prejudicii vieţii şi sănătăţii persoanei sau nu au fost săvârșite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, învinuitul, inculpatul nu a recunoscut vina în comiterea infracţiunii". Aceste completări au intrat în vigoare pe 17 august 2018.

89. Examinând aceste prevederi, Curtea constată că legislatorul a permis aplicarea arestului și în ipoteza în care învinuitul sau inculpatul nu și-a recunoscut vinovăția în privința comiterii faptei imputate. Așadar, a fost instituit un nou motiv care justifică aplicarea arestului, i.e. nerecunoașterea vinovăției. De asemenea, prevederile în discuție permit aplicarea arestului și în cazul infracțiunilor care au fost comise fără aplicarea constrângerii fizice sau psihice, nu s-au soldat cu cauzarea de prejudicii vieţii şi sănătăţii persoanei sau nu au fost comise de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală. Prin urmare, Curtea observă că textul „învinuitul, inculpatul nu a recunoscut vina în comiterea infracţiunii" se află într-o legătură indisolubilă cu textul „şi în cazul infracţiunilor care au fost săvârșite fără aplicarea constrângerii fizice sau psihice, nu s-au soldat cu cauzarea de prejudicii vieţii şi sănătăţii persoanei sau nu au fost săvârșite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală". Ele trebuie privite ca un tot întreg.

90. În ciuda faptului că în Nota informativă care a stat la baza adoptării Legii nr. 179 din 26 iulie 2018 se menționează că privarea de libertate a persoanei trebuie să fie o ultima ratio, în realitate, prin modificările operate, legislatorul a extins, fără nicio argumentare plauzibilă și fără a ține cont de jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene, lista motivelor care permit aplicarea arestului. O asemenea incoerență în acțiuni creează insecuritate juridică.

91. Dincolo de acest fapt, în general, articolul 5 § 1 din Convenția Europeană conține o listă exhaustivă a motivelor permise pentru privarea de libertate, prevăzute la literele (a)-(f), iar nicio privare de libertate nu va fi legală decât dacă se va încadra în unul din aceste motive (e.g. a se vedea M. v. Germania, 17 decembrie 2009, § 86; Creangă v. România [MC], 23 februarie 2012, § 120; Del Río Prada v. Spania [MC], 21 octombrie 2013, § 125).

92. În special, în cauza Țurcan și Țurcan v. Republica Moldova, 23 octombrie 2007, § 51, Curtea Europeană a menționat că refuzul de a-i divulga acuzării numele martorilor care puteau dovedi nevinovăţia persoanei în proces nu numai că nu poate constitui un motiv pentru arestarea unei persoane, dar constituie şi o încălcare a dreptului acuzatului la tăcere.

93. De asemenea, în cauza Cebotari v. Republica Moldova, 13 noiembrie 2007, § 48, Curtea Europeană a subliniat că, în lipsa unei bănuieli rezonabile, reţinerea sau arestarea unei persoane nu trebuie aplicată niciodată cu scopul de a o determina să-şi recunoască vina sau să dea declaraţii împotriva altor persoane ori pentru a obține fapte sau informații care ar putea constitui o bază pentru bănuiala rezonabilă împotriva acesteia.

94. Nu în ultimul rând, în cauza Tiron v. România, 7 aprilie 2009, § 43, instanţele naţionale au refuzat să dispună punerea în libertate a reclamantului din cauză că nu a recunoscut anumite fapte imputate acestuia. Din nou, Curtea Europeană a menționat că această împrejurare nu poate constitui un motiv de arestare a persoanei și că se aduce atingere drepturilor de a nu da declaraţii şi de a nu contribui la propria incriminare, garantate de articolul 6 din Convenţia Europeană.

95. Din această perspectivă, Curtea Constituțională nu remarcă niciun motiv pentru care s-ar abate de la această constatare. Astfel, Curtea constată că arestarea preventivă care are ca fundament faptul că persoana nu și-a recunoscut vina nu se încadrează în niciun motiv de privațiune de libertate conform literelor (a)-(f) ale articolului 5 § 1 din Convenția Europeană și, în mod implicit, nu este conformă cu articolul 25 din Constituție.

96. Mai mult, în niciun stat membru al Consiliului Europei aplicarea arestului nu este condiționată de faptul că persoana și-a recunoscut vina în comiterea infracțiunii de care este învinuită (a se vedea supra §§ 30-38).

97. De asemenea, arestarea preventivă care are ca motiv faptul că persoana nu și-a recunoscut vina în privința comiterii infracțiunii imputate aduce atingere de o manieră disproporționată drepturilor de a tăcea și de a nu contribui la propria incriminare.

98. Totodată,

99. Așadar, aplicarea arbitrară a arestului constituie o desconsiderare gravă a Constituției, a Convenției Europene, a jurisprudenței Curţii Constituționale şi a jurisprudenței Curții Europene (a se vedea DCC nr. 1 din 19 ianuarie 2017, § 25).

100. În contextul celor elucidate, Curtea reține că, pe 25 octombrie 2018, în Parlament a fost votat, în a doua lectură, un proiect de lege (nr. 348 din 16 octombrie 2018), prin care se urmărește excluderea textului contestat. Actul în discuție încă nu a fost publicat în Monitorul Oficial, fapt care echivalează, potrivit articolului 76 din Constituție, cu inexistența acestuia. Totuși, chiar și în situațiile în care prevederea contestată nu mai este în vigoare, ea poate face, totuși, obiect al unei excepții de neconstituționalitate, atunci când prejudiciile care i-au fost aduse persoanei prin efectele sale nu au fost redresate până în prezent, și când problema ține de competența Curții Constituționale (a se vedea HCC nr. 2 din 9 februarie 2016, § 73; și DCC nr. 57 din 11 iunie 2018, § 16). Astfel, modificarea sau abrogarea ulterioară a dispoziției contestate nu face să dispară eventuala încălcare a drepturilor și a libertăților garantate de Constituție. În acest caz, singura condiție pe care o verifică instanța constituțională este cea privind aplicabilitatea normei contestate în litigiul din fața instanței (a se vedea HCC nr. 25 din 11 octombrie 2018, § 48). În prezenta cauză, așa cum s-a stabilit mai sus, prevederile contestate au fost invocate în litigiul principal atât de către procuror, prin demersul de prelungire a arestului, cât și de către instanța de judecată, prin încheierea prin care a admis demersul procurorului (a se vedea supra §§ 11, 12 și 48). Sub acest aspect, actul adoptat de către Parlament nu retroactivează, el nu contribuie la recunoașterea de către instanțele de judecată a încălcării dreptului la libertate și la siguranță și/sau a principiului prezumției de nevinovăție. Curtea menționează că drepturile garantate de Constituție trebuie să fie practice și efective, dar nu teoretice și iluzorii (a se vedea, mutatis mutandis, Visy v. Slovacia, 16 octombrie 2018, § 46). În consecință, circumstanța potrivit căreia Parlamentul Republicii Moldova a votat un proiect de lege prin care se urmărește excluderea textului contestat nu constituie un motiv pentru sistarea procesului sau un impediment pentru a declara neconstituționale dispozițiile criticate.

101. Rezumând cele enunțate supra, Curtea conchide că textul „şi în cazul infracţiunilor care au fost săvârșite fără aplicarea constrângerii fizice sau psihice, nu s-au soldat cu cauzarea de prejudicii vieţii şi sănătăţii persoanei sau nu au fost săvârșite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, învinuitul, inculpatul nu a recunoscut vina în comiterea infracţiunii" din articolul 185 alin. (1) din Codul de procedură penală conduce la o restrângere nejustificată a dreptului la libertate și siguranță, a dreptului de a păstra tăcerea, eludează prezumția de nevinovăție și, prin urmare, este contrar articolelor 21 și 25 din Constituție.

102. În continuare, pentru că a fost declarată neconstituțională o normă de procedură, Curtea trebuie să stabilească efectele prezentei hotărâri (a se vedea HCC nr. 21 din 1 octombrie 2018, §§ 64 și 66). Așadar, având în vedere intensitatea ingerinței (arestul) în drepturile garantate de Constituție, Curtea menționează că această hotărâre va retroactiva. Ea va produce efecte începând cu data intrării în vigoare a amendamentului supus controlului de constituționalitate (i.e. 17 august 2018). Totuși, prezenta hotărâre nu poate constitui un motiv pentru revizuirea procesului penal, deoarece aceasta nu poate afecta fondul cauzei.

103. Totodată, persoanele în privința cărora a fost dispusă măsura preventivă a arestului în baza textului declarat neconstituțional trebuie puse în libertate în cel mai scurt termen de la pronunțarea acestei hotărâri.

Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-46
Total vizitatori: 3937515  //   Vizitatori ieri: 2253  //   azi: 2411  //   Online: 8


Acces rapid