Fenech v. Malta (dec.). Suspendarea legală a procedurilor penale pe o durată nedeterminată în timpul crizei Covid-19 și detenția continuată care a durat trei luni. Inadmisibilă

Fenech v. Malta (dec.) - 19090/20
Decizia din 23.3.2021

Articolul 5 

Articolul 5-1 

Arestarea sau deținerea legală

Suspendarea legală a procedurilor penale pe o durată nedeterminată în timpul crizei Covid-19 și detenția continuată care a durat trei luni: inadmisibilă

În fapt – Reclamantul a fost arestat și deținut preventiv, pe baza suspiciunii de participare la comiterea unui omor. Din cauza răspândirii coronavirusului (Covid-19), au fost implementate măsuri pe plan național, care au condus la suspendarea procedurilor penale și care trebuiau să rămână în vigoare până când erau ridicate, prin ordinul autorității competente. Tribunalele naționale își păstrau puterea discreționară de a judeca cazurile urgente sau chestiunile legate de acestea. Procedurile au fost reluate trei luni mai târziu.

Reclamantul a formulat mai multe cereri privind eliberarea pe cauțiune, însă fără succes. În timpul crizei Covid-19, acesta a mai formulat, fără succes, o petiție habeas corpus, susținând că deținerea sa este ilegală, dată fiind suspendarea tuturor procedurilor penale pe o durată nedeterminată. 

În drept – Articolele 5 § 1 (c)  și 5 § 3:

Curtea a trebuit să stabilească mai întâi dacă scopul deținerii continuate a reclamantului a constat în aducerea reclamantului în fața unei „autorități judiciare competente”. În ciuda contextului diferit, principiile din cazurile anterioare (Brogan și alții v. Regatul Unit; Petkov și Profirov v. Bulgaria) rămâneau relevante. Simplul fapt că, din cauza măsurilor de urgență adoptate în lumina pandemiei Covid-19, procedurile privind arestul au fost suspendate sine die și nu puteau continua până când nu erau autorizate, nu presupunea că organele de urmărire penală nu aveau intenția aducerii reclamantului în fața autorității legale competente. Curtea a considerat că, dacă era posibil și lipsit de risc pentru diferitele persoane implicate, inclusiv pentru reclamant, procedurile privind arestul ar fi continuat, tot așa cum, de fapt, au fost reluate în iunie 2020. Mai mult, suspendarea nu a depășit trei luni. De aici decurgea că nu se putea spune că detenția reclamantului în această perioadă, pe parcursul căreia erau în vigoare măsuri de urgență, nu a urmărit scopul aducerii sale în fața autorității legale competente.

În măsura în care reclamantul s-a bazat pe articolul 5 § 3, acesta nu a formulat nicio cerere precisă care să fi excedat instituirii măsurilor de urgență. Între data învinuirii/deținerii sale preventive și data ultimei decizii privind cererea sa de eliberare pe cauțiune, adică o perioadă de mai puțin de cinci luni, reclamantul a introdus patru cereri de eliberare pe cauțiune. Acestea au fost soluționate cu celeritate de către tribunalele naționale în toate circumstanțele, iar două au fost soluționate de Tribunalul Penal, în ciuda închiderii tribunalelor, pentru că instanța a considerat acest fapt necesar și a făcut uz de puterea sa discreționară acordată în baza dreptului național.

Fiecare din acele decizii s-a bazat pe motive relevante și suficiente pentru a justifica deținerea reclamantului în custodie întreaga perioadă de timp: detenția reclamantului a continuat în scopul aducerii sale în fața autorității competente; tribunalele naționale au pronunțat decizii detaliate pe baza jurisprudenței Curții și a probelor disponibile, confirmând diferitele motive care justificau continuarea detenției; s-a mai considerat că nu existau alte alternative la detenție care să fi realizat scopul urmărit. Mai mult, tribunalele naționale au oferit detalii despre motivele deciziilor, având în vedere situația în evoluție și au afirmat dacă și de ce motivele inițiale rămâneau valide, în ciuda trecerii timpului și în ciuda intervalelor deosebit de scurte dintre cererile de eliberare pe cauțiune.

În legătură cu respingerea ultimei solicitări a reclamantului de eliberare pe cauțiune, Tribunalul Penal a considerat că etapa la care s-a ajuns în cadrul procedurilor – care presupunea audierea continuată a martorilor și posibile pledoarii procedurale – sporea, în opinia sa, riscul influențării martorilor și al obstrucționării justiției. Suspendarea temporară a ședințelor nu afecta validitatea acelui motiv al detenției, de vreme ce nu exista niciun dubiu că odată ce suspendarea este ridicată, procedurile vor fi reluate. Odată reluate procedurile, Avocatul General ar putea solicita din nou audierea martorilor, și dacă nu ar fi cazul, reclamantul fiind trimis în judecată, martorii vor mai fi audiați o dată la proces. Invocarea acestui motiv, între altele, a fost, așadar, justificată, el fiind un considerent relevant pentru evaluarea eliberării pe cauțiune.

Cu privire la respectarea de către autorități a standardului diligenței corespunzătoare, procedurile au fost suspendate pentru o perioadă puțin mai scurtă de trei luni. Nu exista niciun indiciu că acestea nu au fost desfășurate în mod activ înainte de instituirea măsurilor de urgență sau după. Mai mult, suspendarea temporară s-a datorat circumstanțelor excepționale legate de pandemia globală, care, așa cum a reținut Curtea Constituțională, justifica asemenea măsuri legale în interesul sănătății publice, ca și în interesul sănătății reclamantului. Prin urmare, nu se putea afirma, în circumstanțele prezentei cauze, că nu a fost respectată obligația diligenței speciale.

Concluzie: inadmisibilă (vădit nefondată).

Articolul 5 § 4:

Reclamantul a susținut că Tribunalul Penal a refuzat să analizeze, în decretul său care a respins cererea habeas corpus, legalitatea deținerii sale. Argumentul principal al reclamantului a fost că introducerea măsurilor de urgență care au suspendat procedurile privind arestul au făcut ca deținerea sa să fie ilegală. Tribunalul național nu a fost de acord, considerând, în particular, că procedurile mai puteau continua, dacă reclamantul solicita continuarea. Tribunalul a mai notat că procedurile au continuat în privința cererilor sale privind eliberarea pe cauțiune și a cererii habeas corpus cu privire la care trebuia să decidă. Prin urmare, solicitarea sa era prematură în această privință sau, în orice eventualitate, nefondată, dat fiind accesul de care dispunea la tribunale. Prin urmare, din acest motiv, detenția sa nu putea fi considerată ilegală.

Mai mult, în ciuda formulării limitate a plângerii reclamantului, Tribunalul Penal a procedat la evaluarea legalității deținerii sale și s-a referit la condiția ca durata detenției să nu fie excesivă. Decizia Tribunalului Penal a analizat, așadar, în mod suficient plângerea reclamantului bazată pe argumentele din cererea sa privind eliberarea pe cauțiune și a mers chiar mai departe, acoperind chestiuni de natură substanțială și procedurală care nu au fost ridicate de reclamant.

Concluzie: inadmisibilă (vădit nefondată).

Curtea a mai respins ca inadmisibil (vădit nefondat) capătul de cerere a reclamantului în baza articolului 6, potrivit căruia măsurile de urgență l-au privat de dreptul de acces la un tribunal, în vederea contestării cazului de urmărire penală și de dreptul la un proces judecat într-un termen rezonabil. Ea a suspendat examinarea plângerilor reclamantului privind condițiile de detenție și riscul la adresa vieții sale din cauza pandemiei și privind statutul său vulnerabil în baza articolelor 2 și 3.

(Vezi și Brogan și alții v. Regatul Unit, 11209/84 et al., 29 noiembrie 1988; Petkov și Profirov v. Bulgaria, nr. 50027/08 și 50781/09, 24 iunie 2014)