Olivieri şi alţii v. Italia. Efectivitatea remediului „Pinto” pentru durata procedurilor administrative în cadrul cărora nu a fost depusă o cerere pentru audierea accelerate. Încălcare

Olivieri şi alţii v. Italia - 17708/12, 17717/12, 17729/12 et al.
Hotărârea din  25.2.2016 [Secţia I]

Articolul 13 

Remediu efectiv

Efectivitatea remediului „Pinto” pentru durata procedurilor administrative în cadrul cărora nu a fost depusă o cerere pentru audierea accelerată: încălcare 

În fapt – În august 1990, reclamanţii depuseseră cereri separate în faţa Curţii Administrative Regionale. Aceştia solicitaseră apoi judecarea în comun a procesului. În februarie 2008, grefa i-a notificat despre necesitatea formulării unei cereri noi pentru judecarea cazului, fără de care procedurile ar fi fost încetate. Reclamanţii s-au conformat. În acelaşi timp, ei au depus cereri în faţa Curţii de Apel, în baza „Legii Pinto”, plângându-se de durata excesivă a procedurilor administrative. Între februarie şi aprilie 2009, cererile lor au fost declarate inadmisibile, pentru că, în timpul procedurilor din faţa Curţii Administrative, reclamanţii nu ar fi cerut audierea urgentă, aşa cum prevedea o condiţie nouă pentru admisibilitatea cererilor „Pinto”, care producea efecte din 25 iunie 2008.

În drept – Articolul 13: Pe 25 iunie 2008, legislativul a adoptat o nouă procedură pentru depunerea cererilor privind durata excesivă a procedurilor din faţa Curţii Aministrative. Procedura includea două etape. Prima etapă consta în depunerea unei cereri în timpul procedurilor administrative, pentru audierea urgentă a unui caz. A doua etapă, guvernată de Legea „Pinto”, le permitea persoanelor să introducă o cerere în vederea acordării satisfacţiei echitabile, în faţa Curţii de Apel competente.

Preşedintele Curţii Administrative avusese pur şi simplu opţiunea stabilirii judecării urgente a cazului. Mai mult, legislaţia naţională nu părea să stabilească prevederi detaliate care să reglementeze examinarea cererilor dintr-un caz care trebuia înregistrat pentru o audiere urgentă, mai ales criteriile care trebuiau aplicate pentru respingerea sau admisibilitatea unor asemenea cereri, şi efectele, acolo unde tribunalele hotărau în favoarea reclamanţilor, în termeni de desfăşurare a procedurilor. Având în vedere aceşti factori şi practica tribunalelor, cererea pentru înregistrarea unui caz în vederea judecării urgente a acestuia nu părea să fie un mijloc efectiv de accelerare sau de prevenire a prelungirii excesive a unei durate care putea fi considerată rezonabilă. Rezultatul unei asemenea cereri rămânea incert. Mai mult, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii, noua prevedere era aplicabilă automat pentru toate cererile „Pinto”, indiferent de durata procedurilor administrative de bază. Acest fapt presupunea că părţile erau obligate să introducă o serie de cereri care vizau încheierea unor proceduri a căror durată era deja nerezonabilă. Această concluzie a admisibilităţii reprezentase, aparent, o condiţie formală care avusese efectul împiedicării accesului la procedura „Pinto”, făcând-o, așadar, ineficientă în scopurile articolului 13. De vreme ce eşecul de a te conforma cu această condiţie conducea automat la declararea inadmisibilităţii cererilor „Pinto”, reclamanţii au fost privaţi de posibilitatea obţinerii unui remediu adecvat şi suficient.

Mai mult, legislativul amendase prevederea în discuţie în 2010, confirmând dubiile exprimate de către Curte în decizia Daddi. Constatările exprimate la acea vreme erau aplicabile şi în cazul noii formulări a legislaţiei. Cu alte cuvinte, dacă legislaţia ar fi fost interpretată de către instanţele italiene de o asemenea manieră încât perioadele anterioare datei de 25 iunie 2008 nu ar fi fost luate în calcul pentru determinarea perioadei care justifică primirea unei compensaţii, anumite categorii de reclamanţi ar fi fost pasibili de a li se nega posibilitatea obţinerii unui remediu potrivit şi suficient în baza Legii „Pinto”.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Curtea a constatat existenţa unei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenţie din cauza duratei nerezonabile a procedurilor în discuţie.

Articolul 41: 22,000 EUR pentru fiecare, în privinţa prejudiciului moral.

(Vezi Daddi v. Italia (dec.), 15476/09, 2 iunie 2009)

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie.