Textul briefing-ului susținut de Președintele Curții Constituționale, Domnica Manole, pe 28 aprilie 2021 (declararea stării de urgență)

Stimați cetățeni,
Stimați reprezentanți ai media,
Curtea a judecat astăzi două sesizări ale unor deputați prin care s-au contestat Hotărârea Guvernului cu privire la propunerea declarării stării de urgenţă nr. 43 din 30 martie 2021 și Hotărârea Parlamentului privind declararea stării de urgenţă nr. 49 din 31 martie 2021.

Cu privire la contestarea Hotărârii Guvernului nr. 43 din 30 martie 2021, Curtea a observat că autorii sesizărilor au invocat incidența articolului 103 alin. (2) din Constituție, care se referă la competențele unui Guvern al cărui mandat a încetat. În Hotărârea nr. 7 din 4 martie 2021, Curtea a elaborat un test prin prisma căruia se poate analiza dacă măsurile adoptate de un asemenea Guvern al cărui mandat a încetat sunt necesare, dacă acestea au repercusiuni asupra competențelor următorului Guvern cu puteri depline și dacă următorul Guvern cu puteri depline poate anula măsura adoptată de Guvernul al cărui mandat a încetat. Autorii sesizărilor nu au argumentat neconstituționalitatea Hotărârii Guvernului nr. 43 prin prisma testului elaborat de Curte. Prin urmare, acest capăt al sesizărilor a fost declarat inadmisibil.

Curtea a reținut, în Hotărârea de astăzi, că declararea stării de urgență reprezintă o prerogativă care aparține exclusiv Parlamentului, potrivit articolului 66 din Constituție. Totodată, competența în discuție trebuie exercitată cu precauție, având în vedere impactul care îl produce asupra drepturilor fundamentale ale persoanelor. În primul rând, pentru a declara starea de urgență, Parlamentul trebuie să-și bazeze decizia pe date care impun adoptarea unor măsuri urgente de către autorități. În al doilea rând, decizia de a declara starea de urgență trebuie să fie o măsură de ultim resort, ca răspuns la un pericol cu caracter excepțional, care presupune că măsurile sau restricțiile obișnuite privind protecția siguranței, sănătății și a ordinii publice sunt insuficiente. Pericolul în discuție trebuie să fie efectiv sau iminent, iar efectele sale trebuie să implice întreaga națiune într-o măsură în care îi periclitează existența.

Cu privire la respectarea procedurii de declarare a stării de urgență, Curtea a observat că Constituția nu-i acordă Parlamentului suficiente instrumente pentru a colecta de sine stătător informații privind eventualele pericole de natură să afecteze grav funcționalitatea statului sau viața obișnuită a populației. Autoritatea competentă de a colecta informații despre situația reală din țară, inclusiv referitoare la eventualele pericole sociale și a evalua necesitatea declarării stării de urgență este Guvernul, care asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a administrației publice, și Președintele Republicii Moldova dacă necesitatea stării de urgență este impusă, inter alia, de asigurarea securității naționale sau a ordinii publice.

Astfel, deși Parlamentul poate declara starea de urgență, această competență devine activă atunci când necesitatea declarării stării de urgență este solicitată și motivată în mod corespunzător de autoritatea publică competentă. În caz contrar, se încalcă dispozițiile articolelor 1 alin. (3), 6 și 73 din Constituție.

Totodată, Curtea a reținut că competența Parlamentului de a declara starea de urgență nu este una nelimitată. Pentru că această măsură implică limitări substanțiale ale drepturilor fundamentale, modifică ordinea socială și atribuie competențe suplimentare puterii executive, Curtea a subliniat că Parlamentul trebuie să aducă motive convingătoare în Hotărârea sa. Parlamentul trebuie să justifice în ce măsură competențele ordinare ale executivului sunt insuficiente pentru depășirea situației de criză. Pe de altă parte, el trebuie să justifice în ce măsură sporirea competențelor puterii executive poate compensa deficiența în discuție.

Această obligație a Parlamentului rezultă din obligația constituțională generală a autorităților de a-și motiva propriile decizii, care poate fi dedusă din articolul 54 din Constituție și din standardele constituționalismului european, dictate de cultura justificării, în care fiecare exercițiu al puterii trebuie justificat.

La adoptarea Hotărârii contestate, Parlamentul s-a bazat pe proiectul de hotărâre înregistrat de deputați. În nota informativă a proiectului de hotărâre, care ocupă o pagină, se face trimitere la rata infectării populației cu virusul Covid-19 și la Raportul Comisiei pentru Situaţii Excepţionale a Republicii Moldova. Cu toate acestea, nu sunt oferite argumente care să justifice durata stării de urgență, adică durata de două luni, potrivit articolului 1 al Hotărârii contestate.

Mai mult, Parlamentul nu a motivat în ce măsură competențele ordinare ale executivului sunt insuficiente pentru depășirea situației de criză și în ce măsură sporirea competențelor puterii executive poate compensa deficiența în discuție.

Totodată, Curtea a reținut că la instituirea stării de urgență, Parlamentul nu trebuie să ofere doar argumente care se referă la restrângerea drepturilor fundamentale, odată ce este declanșată o procedură constituțională care poate fi obstrucționată prin instituirea stării de urgență. Curtea a subliniat că Legea fundamentală trebuie citită și respectată în ansamblul ei, iar eventuala Hotărâre a Parlamentului de instituire a stării de urgență trebuie să se refere și la procedurile constituționale declanșate și afectate în mod direct de această măsură, adică la procedura dizolvării Parlamentului sau la procedura revizuirii Constituției.

Curtea a subliniat că, în contextul declarării stării de urgență de către Parlament, pe rolul ei se afla o sesizare referitoare la constatarea circumstanțelor care justifică dizolvarea Parlamentului, depusă pe data de 29 martie 2021, înainte de adoptarea Hotărârii contestate a Parlamentului. Împrejurarea în discuție trebuia să-i motiveze pe autorii proiectului de Hotărâre să argumenteze ponderea mai mare a scopului instituirii stării de urgență pe o perioadă de două luni în comparație cu scopul unei eventuale dizolvări a Parlamentului. Această argumentare trebuia să se refere și la caracterul insuficient al altor măsuri legale, în comparație cu măsurile pe care le presupune starea de urgență, pentru realizarea scopului urmărit.

Curtea a reținut că dacă sunt suficiente măsurile legale obișnuite, nu este necesară instituirea stării de urgență și obstrucționarea unor proceduri constituționale.

Așadar, Curtea a declarat neconstituțională Hotărârea Parlamentului privind declararea stării de urgenţă nr. 49 din 31 martie 2021 și a declarat inadmisibile sesizările în partea referitoare la Hotărârea Guvernului cu privire la propunerea declarării stării de urgenţă nr. 43 din 30 martie 2021.

Stimați cetățeni,
Stimați reprezentanți ai media,

Mai trebuie să fac câteva remarci obligatorii, din punctul meu de vedere. Așa cum ați observat, după pronunțarea Avizului din 15 aprilie 2021, prin care s-au constatat circumstanțele dizolvării Parlamentului, judecătorii Curții Constituționale și, în special, Președintele Curții au fost supuși unor atacuri ofensatoare.

Atacurile s-au intensificat în ultimele zile și pentru că Curtea Constituțională urma să se pronunțe astăzi, după cum a și făcut-o, asupra constituționalității instituirii stării de urgență.

Ați asistat cu toții la adoptarea și la încercarea de aplicare a hotărârilor de tristă faimă ale Parlamentului care vizau Curtea Constituțională și pe Președintele Curții.

În acest context, resping categoric orice afirmații vehiculate recent în presă și acuzații în adresa Curții Constituționale și a mea personală privind o pretinsă influențare de către corpul diplomatic și orice tentative care ar denigra și ar atenta la imaginea Curții.

Curtea Constituțională a fost și rămâne independentă. Vă asigur că toate soluțiile adoptate de judecătorii Curții își au fundamentul doar în Constituția țării.

Vă urez o seară plăcută!