Murray v. Olanda [MC]. Ireductibilitatea de facto a pedepsei detenției pe viaţă impuse unui deţinut care suferă de boli mintale. Încălcare

Murray v. Olanda [MC] - 10511/10
Hotărâre 26.4.2016 [MC] 

Articolul 3

Pedeapsă degradantă

Pedeapsă inumană

Ireductibilitatea de facto a pedepsei detenției pe viaţă impuse unui deţinut care suferă de boli mintale: încălcare 

În fapt – Reclamantul, care suferea de o boală mintală, a fost condamnat, pentru comiterea unui omor, la executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă în Antilele Olandeze, în 1980. Solicitările sale repetate în vederea eliberării au fost refuzate. În cererea trimisă la Curtea Europeană, acesta s-a plâns, în baza articolului 3 din Convenţie, de imposibilitatea revizuirii deciziei de condamnare şi a condiţiilor detenţiei sale.

Într-o hotărâre din 10 decembrie 2013, o Cameră a Curţii a hotărât, în unanimitate, că nu a existat nicio încălcare a articolului 3, sub aspectul pedepsei detenției pe viaţă aplicate reclamantului. Aceasta a notat că posibilitatea revizuirii unei pedepse a detenției pe viaţă a fost introdusă în 2011 pe cale legislativă, iar legislaţia prevedea că orice persoană condamnată la executarea unei asemenea pedepse va fi eliberată condiţionat după executarea a cel puţin 20 de ani din durata ei, în cazul în care pedeapsă privativă de libertate nu mai servea unui scop rezonabil. În consecinţă, cazul reclamantului a fost revizuit, însă acesta nu fost eliberat, pentru că era considerat periculos şi predispus la comiterea de noi infracţiuni. De asemenea, Camera a hotărât, în unanimitate, că nu a existat nicio încălcare a articolului 3 în privinţa condiţiilor de detenţie ale reclamantului.

În 2014, reclamantul a fost eliberat din motive de sănătate.

Pe 17 aprilie 2014, cazul a fost trimis în faţa Marii Camere, la cererea reclamantului. Acesta a murit la scurt timp după.

În drept – articolul 3: De la bun-început, Curtea a rezumat, apoi a dezvoltat principiile generale aplicabile în prezenta speţă.

(a) Pedeapsa detenției pe viaţă – Condamnarea unui infractor major la pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu este incompatibilă cu articolul 3 din Convenţie, atât timp cât pedeapsa nu este extrem de disproporţionată şi atât timp cât există, de la data impunerii acesteia, perspectiva eliberării şi posibilitatea revizuirii ei. În conformitate cu standardele de drept comparat şi internaţional existente, revizuirea nu trebuie să se asigure mai târziu de douăzeci şi cinci de ani de la pronunţarea pedepsei la detenţiunea pe viaţă, trebuie să aibă loc revizuiri periodice după, iar autorităţile naţionale trebuie să examineze dacă, în timpul executării pedepsei, există schimbări în viaţa deţinutului şi progrese în direcţia reabilitării sale de o asemenea importanţă, încât deţinerea ulterioară nu mai este justificată din motive punitive legitime. Această evaluare trebuie să se bazeze pe reguli care au un grad suficient de claritate şi certitudine şi pe criterii obiective, prestabilite, alături de garanţii procedurale suficiente.

(b) Reablitarea şi perspectiva eliberării pentru deţinuţii condamnaţi la detenţia pe viaţă – După cum s-a notat mai sus, revizuirea trebuie să le permită autorităţilor să evalueze toate schimbările intervenite în viaţa deţinutului şi toate progresele făcute de acesta în vederea reabilitării. În dreptul european şi internaţional există o susţinere clară, aprobată şi de către Curte, a principiului potrivit căruia toţi deţinuţii condamnaţi, inclusiv cei condamnaţi la pedeapsa detenţiei pe viaţă, trebuie să aibă posibilitatea reabilitării şi perspectiva eliberării, atunci când se realizează reabilitarea. Obligaţia pozitivă a statului este una de mijloace  şi poate fi atinsă, de exemplu, prin stabilirea şi revizuirea periodică a unui program individualizat care încurajează deţinutul să se dezvolte, astfel încât să fie apt să ducă o viaţă responsabilă, fără comiterea de noi infracţiuni.

(c) Asistenţa medicală pentru deţinuţii cu probleme de sănătate mintală – Lipsa unei îngrijiri medicale adecvate pentru persoanele aflate în detenţie poate angaja răspunderea statelor în baza articolului 3 din Convenţie. Obligaţiile care decurg în baza acestei prevederi pot ajunge până la a-i impune unui stat transferul deţinuţilor în cadrul unor instituţii speciale, unde aceştia să aibă parte de un tratament adecvat. În cazul deţinuţilor cu boli mintale, evaluarea conformităţii condiţiilor particulare ale detenţiei lor cu standardele articolului 3 trebuie să aibă în vedere vulnerabilitatea lor şi, în unele cazuri, incapacitatea lor de a formula cereri în mod coerent sau chiar deloc cu privire la modul în care sunt afectaţi de un anumit tratament. Nu este suficient ca aceştia să fie examinaţi şi diagnosticaţi; trebuie asigurate tratamentul adecvat pentru problema diagnosticată şi supravegherea medicală corespunzătoare.

(d) Deţinuţii cu dizabilităţi mintale şi/sau cu probleme de sănătate mintală condamnaţi la pedeapsa detenţiei pe viaţă – Deţinuţii condamnaţi la pedeapsa detenţiei pe viaţă pot manifesta probleme de sănătate mintală  care au un impact asupra riscului comiterii de noi infracţiuni. Statele sunt obligate să evalueze nevoia unor asemenea deţinuţi pentru tratament, în vederea facilitării reabililării lor şi a reducerii riscului de comitere de noi infracţiuni, permiţându-le să urmeze un tratament adecvat – ţinând cont de constrângerile detenţiei – în special acolo unde acesta constituie o precondiţie a eligibilităţii pentru eliberare a deţinutului condamnat la pedeapsa detenţiei pe viaţă. Totuşi, statele au şi obligaţia luării măsurilor necesare pentru protejarea publicului de infractorii violenţi, iar Convenţia nu le interzice să ţină în continuare în detenţie o persoană condamnată pentru comiterea unei infracţiuni grave, acolo unde este necesar pentru protecţia publicului.

Cu privire la circumstanţele speciale ale prezentei cauze, reclamantul era încarcerat de aproximativ treizeci de ani atunci când şi-a formulat cererea în faţa Curţii. Cererile sale repetate privind eliberarea au fost respinse, inter alia, din cauza persistenţei riscului recidivei. Totuşi, deşi reclamantul a fost diagnosticat în timpul procesului său ca având numeroase probleme de sănătate mintală, acestuia nu i s-a asigurat niciodată tratament în penitenciar. Dimpotrivă, în lipsa unor alternative concrete şi fezabile, în cazul acestuia s-a pronunţat o hotărâre privind aplicarea unei pedepse la detenția pe viaţă.

Totuşi, deţinerea reclamantului în penitenciar şi nu într-un institut medical de specialitate nu putea înlătura necesitatea unui tratament recomandat. Simplul fapt că pedeapsa care i-a fost aplicată nu prevedea că acesta trebuie supus unui tratament şi faptul că el nu a depus o cerere în vederea acordării tratamentului nu scuteau statul reclamat de executarea obligaţiilor sale pe durata încarcerării reclamantului şi asigurarea unei îngrijiri medicale corespunzătoare, în vederea reabilitării sale. Deşi principiul reabilitării deţinuţilor a fost recunoscut expres în dreptul naţional începând cu 1999, riscul ca reclamantul să comită o nouă infracţiune a fost considerat prea mare pentru ca acesta să fie trecut pe lista persoanelor eligibile pentru eliberare sau eliberare condiţionată. Practic, tratamentul reprezenta o precondiţie pentru progresul reclamantului, în vederea reabilitării. Lipsa unui tratament sau a evaluării necesităţii unui tratament semnifica faptul că, atunci când reclamantul şi-a formulat cererea în faţa Curţii, solicitările privind eliberarea sa nu puteau conduce la concluzia că acesta a progresat semnificativ în vederea reabilitării sale, astfel încât deţinerea lui continuă să nu mai servească unui scop punitiv. În consecinţă, condamnarea la pedeapsa detenției pe viaţă a reclamantului nu a fost reductibilă de facto, aşa cum o cere articolul 3 din Convenţie.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: Constatarea unei încălcări a constituit o satisfacţie echitabilă suficientă în privinţa oricărui prejudiciu moral.

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie.