print
Răspunderea penală a judecătorilor pentru pronunțarea intenționată a unei hotărâri ilegale - constituțională
28.03.2017
6419 Accesări

La 28 martie 2017, Curtea Constituţională a pronunțat hotărârea privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 307 din Codul penal (sesizarea nr.155g/2016).

Circumstanţele cauzei 

La originea cauzei se află excepția de neconstituționalitate a articolului 307 din Codul penal, ridicată din oficiu de către completul Curții Supreme de Justiție pentru examinarea contestațiilor împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr.3-10/16.

În temeiul articolului 307 din Codul penal, judecătorul poate fi tras la răspundere penală pentru pronunţarea cu bună-ştiinţă a unei hotărâri, sentinţe, decizii sau încheieri contrare legii.

Autorii excepției de neconstituționalitate au pretins, în esență, că articolul 307 din Codul penal afectează principiul separaţiei puterilor în stat şi principiul independenţei judecătorilor, fapt contrar articolelor 6 și 116 alin.(1) din Constituţie.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 27 decembrie 2016 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării, Curtea a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova și Guvernului.

De asemenea, Curtea a solicitat opinia Comisiei de la Veneția. La 13 martie 2017, Comisia de la Veneţia a comunicat Curţii Constituţionale Opinia sa Amicus Curiae, adoptată în cadrul celei de-a 110-a sesiuni plenare.

Sesizarea a fost examinată de către Curtea Constituţională, în următoarea componenţă:

Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte, 

Dl Aurel BĂIEŞU,

Dl Igor DOLEA,

Dl Tudor PANȚÎRU,

Dl Victor POPA,

Dl Veaceslav ZAPOROJAN, judecători 

Concluziile Curţii

-  Principii generale

Audiind argumentele părţilor și examinând materialele dosarului, Curtea a menționat că, potrivit articolului 116 din Constituţie, judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.

Curtea a reținut că, potrivit standardelor internaţionale, imunitatea, de regulă, se acordă judecătorilor pentru asigurarea exercitării atribuţiilor de serviciu. Independența judiciară nu este o prerogativă sau un privilegiu acordat în interesul propriu al judecătorului, ci este un principiu fundamental, un element esențial al oricărui stat democratic, o condiție prealabilă a statului de drept și garanția fundamentală a unui proces echitabil. Independența judecătorilor trebuie să fie considerată ca o garanție a libertății, a respectării drepturilor omului și aplicării imparțiale a legii. Puterea judecătorească trebuie să fie independentă pentru a-și îndeplini rolul în raport cu celelalte puteri ale statului, a societății în general, și cu părțile litigiului, în particular.

În acelaşi timp, Curtea a subliniat că independenţa judecătorului nu exclude angajarea responsabilităţii acestuia, ea fiind realizată sub rezerva unei prudenţe determinate de necesitatea garantării libertăţii depline a judecătorului contra tuturor presiunilor induse.

Curtea a menţionat că, deoarece într-o societate democratică judecătorul nu poate fi la adăpostul unei imunităţi absolute, se reliefează problema condiţiilor şi modalităţilor de angajare a răspunderii judecătorului. Astfel, trebuie remarcat faptul că, deși standardele europene permit judecătorilor să fie trași la răspundere penală în exercitarea funcțiilor lor judiciare, pragul este destul de înalt.

În acest sens, standardele internaționale privind independența judecătorilor stabilesc că sarcinile de interpretare a legii, de examinare a probelor şi de evaluare a faptelor, îndeplinite de un judecător pentru a soluţiona cazurile, nu trebuie să dea naştere la răspunderea civilă, penală sau disciplinară a judecătorului, decât în cazuri de rea-credinţă, culpă intenţionată sau neglijenţă gravă dovedită.

Curtea a menționat că independenţa judecătorească impune condiţia ca judecătorii să fie protejaţi de influenţa din partea altor puteri ale statului şi ca fiecare judecător să beneficieze de libertate profesională în interpretarea legii, în evaluarea faptelor şi aprecierea probelor în fiecare caz individual. Prin urmare, deciziile eronate trebuie să poată fi corectate prin intermediul căilor de atac şi nu pot avea drept consecinţă responsabilizarea individuală a judecătorilor. În calitate de excepţii pot servi doar cazurile în care, în procesul de luare a deciziilor, judecătorii au acţionat cu rea-voinţă sau au admis o omisiune gravă. Aceeaşi opinie este împărtăşită de către Comisia de la Veneţia.

În continuare, Curtea a reţinut că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art.60 alin. (1) din Constituţie în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării. Totodată, Curtea a reţinut că nu are competenţa de a se implica în domeniul legiferării şi al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competenţa acestei autorităţi constituţionale.

Astfel, Curtea a recunoscut că, în acest domeniu, legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că, deşi, în principiu, Parlamentul se bucură de o competenţă exclusivă în reglementarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate.

Curtea a constatat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni, ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale.

În acest sens, Curtea a reţinut că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea fiind competentă să cenzureze opţiunea legiuitorului în cazul în care acestea contravin principiilor şi exigenţelor de rang constituţional.

În acest context, Curtea a reţinut că, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio", care semnifică că legea penală este unica măsură ce poate atinge scopul urmărit, altele de ordin civil, administrativ, disciplinar etc. fiind ineficiente în realizarea acestui deziderat.

În aceeaşi ordine de idei, Curtea a reţinut că, din perspectiva principiului „ultima ratio" în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală.

Curtea a menționat, cu titlu de principiu, că responsabilitatea de a nu recurge nejustificat la aplicarea articolului 307 din Codul penal împotriva judecătorilor şi de a evita un efect stigmatizant asupra acestora, ţine nu doar de procurorul general şi instanţele de judecată, ci, în special, de Consiliul Superior al Magistraturii, în calitate de garant al independenţei puterii judecătoreşti. Prin urmare, Consiliul Superior al Magistraturii, la autorizarea pornirii urmării penale în baza articolului 307 din Codul penal, este obligat să ţină cont de faptul că răspunderea penală trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultimă instanță. Prin urmare, trebuie să se analizeze, de fiecare dată, dacă alte măsuri decât cele de ordin penal, de exemplu sancțiuni de natură disciplinară, nu ar putea fi eficace.

Curtea a subliniat că judecătorii nu pot fi constrânşi să-şi exercite atribuţiile sub ameninţarea unei sancţiuni, fapt care poate influenţa în mod nefavorabil hotărârile ce urmează a fi adoptate. Or, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, judecătorii trebuie să beneficieze de libertatea neîngrădită de a soluţiona cauzele în mod imparţial, în conformitate cu prevederile legale în vigoare şi propriile aprecieri, neafectate de rea-credinţă. Din aceste raţionamente, considerentele judecătorului care au determinat adoptarea unei hotărâri într-o anumită cauză, hotărâre judecătorească care a fost anulată sau modificată, nu poate servi în calitate de temei determinant pentru sancţionarea judecătorului.

Curtea a menționat că independenţa justiţiei implică un statut special al judecătorilor, care trebuie protejaţi împotriva subiectivismului organelor de urmărire penală, care le-ar putea afecta credibilitatea. Tocmai de aceea legiuitorul a stabilit o procedură distinctă și riguroasă de atragerea a judecătorului la răspundere penală, rolul determinant fiindu-i atribuit în acest proces Consiliului Superior al Magistraturii, în calitate de garant al independenței justiției.

- Aplicarea articolului 307 din Codul penal în raport cu principiile enunțate

Curtea a reținut că, potrivit articolului 307 din Codul penal, judecătorul poate fi tras la răspundere penală pentru pronunțarea cu bună-știință a unei hotărâri, sentințe, decizii sau încheieri contrare legii.

Curtea a constatat că, prin instituirea la art. 307 din Codul penal a sintagmei pronunţarea cu bună-ştiinţă", legiuitorul a stabilit expres că judecătorul poate fi atras la răspundere penală pentru această componență de infracțiune exclusiv în cazul în care este demonstrată intenția acestuia de a pronunța hotărârea, sentinţa, decizia sau încheierea contrar prevederilor legale.

Remediul principal pentru corectarea erorilor judiciare constă în exercitarea căilor de atac, iar casarea unei hotărâri, sentinţe, decizii sau încheieri de către instanțele superioare nu este temei în sine pentru pornirea urmăririi penale împotriva judecătorului. 

Curtea a reținut că răspunderea penală a judecătorului în temeiul art. 307 din Codul penal poate fi compatibilă cu principiul independenței judecătorului doar în urma unei interpretări restrictive și doar în baza unor probe incontestabile care ar demonstra intenția judecătorului în emiterea actului judecătoresc contrar legii.

În acest context, Curtea a reamintit că în jurisprudența Curții Europene s-a conturat standardul „dincolo de orice îndoială rezonabilă", care presupune că, pentru a putea fi pronunțată o soluție de condamnare, acuzația trebuie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Existenţa unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil şi instituie în sarcina acuzării obligaţia de a proba toate elementele vinovăţiei de o manieră aptă să înlăture dubiul, inclusiv, în cazul articolului 307 din Codul penal, a intenției judecătoriilor, Curților de Apel și Curții Supreme de Justiție în pronunțarea unei hotărârii, sentințe, decizii sau încheieri contrare legii.

În acest sens, Curtea a menționat că, potrivit principiilor de drept procesual penal, sarcina probaţiunii revine acuzării, iar situaţia de dubiu este interpretată în favoarea celui acuzat (in dubio pro reo).

Hotărârea Curţii 

Pornind de la argumentele invocate mai sus, Curtea Constituţională a respins excepția de neconstituționalitate și a recunoscut constituțional articolul 307 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002, în măsura în care judecătorii din cadrul judecătoriilor, Curților de apel și Curții Supreme de Justiție pot fi trași la răspundere penală doar pentru pronunțarea cu intenție a unei hotărâri, sentințe, decizii sau încheieri contrare legii.

Hotărârea Curţii Constituţionale este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Acest comunicat de presă este disponibil și în limba engleză.

Tel +373 22 25-37-08
Fax +373 22 25-37-46
Copyright © 2017 Curtea Constituţională a Republicii Moldova. Toate drepturile rezervate.