print
CEDO: Mendy v. Franța (dec.). Moartea unei persoane cu tulburări mintale care pusese în pericol viața unui bărbat, ca urmare a unui foc de armă tras de un ofițer de poliție în timp ce îl urmărea. Inadmisibilă
18.10.2018
168 Accesări

Mendy v. Franța (dec.) - 71428/12
Decizia din 4.9.2018 [Secția a V-a]

Articolul 2

Articolul 2-2

Recurgerea la forță

Moartea unei persoane cu tulburări mintale care pusese în pericol viața unui bărbat, ca urmare a unui foc de armă tras de un ofițer de poliție în timp ce îl urmărea: inadmisibilă

În fapt - Reclamanta este sora lui L.M. În mai 2007, doi ofițeri de poliție, L.L. și S.T., au încercat să-l aresteze pe L.M., care îl urmărea pe J.-P.H., amenințându-l cu un cuțit. L.M. a fost împușcat mortal de către ofițerul de poliție S.T.

În drept - Articolul 2 (aspectul substanțial): comportamentul profund ciudat al lui L.M. a reprezentat, fără îndoială, un pericol iminent pentru viața lui J.-P.H. L.M. l-a amenințat și l-a urmărit înarmat cu un cuțit, refuzând să asculte ordinele poliției, ignorând focurile de avertisment și chiar înjunghiindu-l pe sergentul de poliție L.L., care încercase să-l oprească. El i-a rănit mâna lui L.L., iar apoi a continuat să-l urmărească pe J.-P.H., după ce a fost lovit de o mașină. Prin urmare, ofițerii de poliție au fost îndreptățiți să considere că L.M. părea să-și fi pierdut controlul acțiunilor sale.

Așadar, ofițerul de poliție S.T. a acționat cu impresia justificată potrivit căreia viața lui J.-PH era amenințată și a considerat că era nevoie, într-adevăr, de aplicarea unor mijloace adecvate, posibil letale, pentru a asigura protejarea vieții lui J.-P.H.

Ofițerul de poliție S.T. a tras două focuri de avertisment, niciunul din ele având vreun efect de descurajare în privința lui L.M. Mai mult, atunci când ofițerul a tras următoarele două focuri, fără să țintească, el a încercat doar să atingă corpul persoanei pe care încerca să o aresteze. Împușcătura fatală a fost trasă atunci când ofițerul și victima se aflau la cinci metri distanță unul de altul, însă în timp ce alergau în viteză, fapt care a redus în mod semnificativ precizia scopului ofițerului de poliție. În fine, L.M. l-a prins la o distanță de patru sau cinci metri de J.-P.H. Având în vedere toate aceste fapte, răspunsul ofițerului de poliție a fost unul absolut necesar, având în vedere amenințarea imediată și gravă la adresa vieții lui J.-P.H.

Având în vedere atitudinea L.M., imposibilitatea sergentului de poliție L.L. de a interveni odată ce a fost rănit și riscul iminent indiscutabil la adresa vieții lui J.-P.H., decizia lui S.T. de a-și folosi arma, în ciuda riscului comiterii unei erori presupuse de urmărirea L.M., ar putea fi considerată, în circumstanțele speciale ale cazului, absolut necesară „pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale", în înțelesul articolului 2 § 2 (a) din Convenție.

Mai mult, acțiunile violente ale lui L.M. nu au fost atribuite vreunui sentiment de a fi amenințat de acțiunile ofițerilor de poliție. Într-adevăr, atitudinea sa agresivă se manifestase înainte de sosirea lor la locul faptei și a constituit motivul pentru care un vecin a chemat poliția și pentru care au ajuns atât de repede. Mai mult, conduita lui L.M. a făcut ca ofițerii de poliție să recurgă la forță și a făcut Curtea să hotărască că această recurgere la forță a fost una justificată și absolut necesară în lumina circumstanțelor cazului.

În cele din urmă, articolul 122-5 (1) din Codul penal, incident în situația agenților organelor de forță, care stabilea criteriile de autoapărare legitimă și de apărare a altora, menționa „necesitatea" apărării și „iminența" pericolului și pretindea ca reacția să fie una proporțională cu agresiunea. Chiar dacă nu erau formulate în mod identic, această dispoziție era similară cu articolul 2 din Convenție și cuprindea toate elementele impuse de jurisprudența Curții. În lumina circumstanțelor cazului, era evident că Franța avea un cadru juridic național adecvat care reglementa utilizarea armelor de foc.

Concluzie: inadmisibilă (vădit nefondată).

De asemenea, Curtea a considerat inadmisibil ca vădit nefondat capătul de cerere în baza aspectului procedural al articolului 2, dat fiind faptul că ancheta a fost suficient de efectivă, în întregul ei, pentru a stabili că recurgerea la forță a fost justificată în aceste circumstanțe.

(Vezi, de asemenea, McCann și alții v. Regatul Unit  [MC], 18984/91, 27 septembrie 1995; Makaratzis v. Grecia [MC], 50385/99, 20 decembrie 2004, Nota informativă 70Giuliani și Gaggio v. Italia [MC], 23458/02, 24 martie 2011, Nota informativă 139Aydan v. Turcia16281/10, 12 martie 2013, Nota informativă 161Lamartine și alții v. Franța (dec.), 25382/12, 8 iulie 2014; și Guerdner și alții v. Franța68780/10, 17 aprilie 2014) 

© Această traducere îi aparține Curții Constituționale. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova". 

Tel +373 22 25-37-08
Fax +373 22 25-37-46
Copyright © 2018 Curtea Constituţională a Republicii Moldova. Toate drepturile rezervate.