Zubac v. Croația [MC] - 40160/12
Hotărârea din 05.04.2018 [MC]

Articolul 6

Proceduri civile

Articolul 6-1

Accesul la un tribunal

Pretinsa interpretare excesiv de formalistă a normelor procedurale (pragul de admisibilitate ratione valoris): nicio încălcare

În fapt - Cauzele civile au ajuns pe rolul Curții Supreme din Croația prin intermediul unui recurs, care poate fi: (i) un recurs „ordinar", un drept individual deplin în care partea hotărârii contestate indică o valoare care depășește un prag special de 100,000 de kune croate (HRK) la momentul faptelor; sau, (ii) în cazul în care nu este îndeplinită această condiție, un recurs „extraordinar", care urmărește să asigure interpretarea uniformă a legii. În ambele cazuri, recursul este limitat la motive de drept.

Reclamanta a intentat o acțiune civilă, al cărei obiect a fost evaluat de către primul ei avocat la 10,000 HRK (aproximativ 1,400 EUR). După ce reclamanta și-a schimbat avocații, părțile au dezbătut la prima ședință de judecată fondul cauzei. La o ședință ulterioară, avocatul a reevaluat obiectul acțiunii la 105,000 HRK. Totuși, „pretenția civilă" menționată în cerere putea fi modificată doar în baza unei decizii speciale a curții, fapt care nu mai era posibil la acea etapă. Cu toate acestea, tribunalele au utilizat noua cifră pentru calcularea taxei judiciare. Recursul reclamantei a fost respins de către Curtea Supremă, care l-a declarat inadmisibil ratione valoris, pentru că obiectul indicat în cererea de chemare în judecată din fața primei instanțe nu a fost modificat în mod valid.

În fața Curții Europene, reclamanta s-a plâns că nu i s-a permis accesul la Curtea Supremă, contrar articolului 6 § 1 din Convenție. Printr-o hotărâre din 6 septembrie 2016 (Nota informativă 205) o Cameră a Curții a constatat, cu patru voturi la trei, existența unei încălcări a acestei prevederi.

În drept - Articolul 6 § 1

(a) Cu privire la restricția contestată: restricția în discuție nu a fost rezultatul unor norme procedurale inflexibile: dreptul și practica relevante permiteau posibilitatea de a modifica obiectul litigiului; reclamanta era, de asemenea, liberă să depună un „recurs extraordinar", însă a omis să o facă.

(b) Cu privire la scopul legitim urmărit: funcția principală a Curții Supreme era să garanteze aplicarea uniformă a legislației și egalitatea tuturor persoanelor în fața tribunalelor. Astfel, stabilirea unui prag ratione valoris special constituia o măsură aplicată în mod legitim pentru a garanta faptul că Curtea Supremă trebuia să se pronunțe doar în privința cazurilor cu un nivel de importanță corespunzător rolului pe care îl avea. Mai mult, controlul efectuat de către această curte în privința abaterilor comise de către tribunalele ierarhic inferioare la stabilirea valorii acțiunii constituia, de asemenea, o preocupare legitimă, având în vedere valorile preeminenței dreptului și bunei-administrări a justiției.

(c) Cu privire la caracterul proporțional al obstacolului: În acest caz, statului reclamat trebuie să i se acorde o marjă largă de apreciere: (i) cazul reclamantei a fost examinat la două nivele de jurisdicție; (ii) cazul nu a ridicat vreo problemă legată de echitatea procesului; (iii) și rolul Curții Supreme s-a limitat la verificarea aplicării corespunzătoare a dreptului național de către tribunalele inferioare.

Din motivele enunțate mai jos, se poate afirma că marja de apreciere nu a fost depășită.

În primul rând, condițiile pentru admiterea unui recurs erau unele previzibile. Jurisprudența Curții Supreme era coerentă și clară: dacă eroarea în discuție era imputabilă tribunalelor inferioare sau uneia dintre părți, atunci când valoarea obiectului litigiului era modificată în mod ilegal la o etapă avansată a procedurilor, recursul nu era admis. Mai mult, legea impunea existența unei hotărâri speciale a instanței pentru modificarea valorii obiectului litigiului.

În acest caz, în momentul în care putea fi cerută pronunțarea unei asemenea decizii în mod valabil și, de asemenea, atunci când reclamanta a cerut-o, ea fusese reprezentată de către un avocat calificat care își desfășura activitatea în Croația și cu privire la care exista prezumția cunoașterii dreptului și jurisprudenței croate.

Prin urmare, deși tribunalele inferioare au părut să accepte ulterior valoarea majorată a obiectului litigiului (cel puțin în scopul calculării taxei judiciare), reclamanta și avocatul ei au avut posibilitatea reală să observe faptul că această modificare ulterioară a valorii obiectului litigiului ar putea împiedica accesul la Curtea Supremă.

În al doilea rând, erorile care au împiedicat accesul reclamantei la Curtea Supremă îi erau imputabile în primul rând și în mod obiectiv acesteia, ea fiind reprezentată de către un avocat:

- faptul că primul avocat al reclamantei își desfășura activitatea în Muntenegru și nu în Croația constituia o problemă care ține în mod exclusiv de libertatea ei de alegere a reprezentantului legal; cu certitudine, ea își putea angaja un avocat croat, fapt pe care l-a și făcut ulterior;

- pretinsul caracter disproporționat dintre valoarea indicată în cererea de chemare în judecată și valoarea reală a bunului în discuție era irelevantă; reclamanta era îndreptățită să stabilească valoarea obiectului litigiului la o sumă care nu corespundea în mod necesar cu valoarea comercială a bunului;

- ar fi fost posibil să se modifice valoarea indicată inițial până la momentul prezentării argumentelor substanțiale ale apărării, însă reclamanta a omis să o facă, deși era reprezentată deja de către un avocat croat;

- schimbarea avocatului de către reclamantă nu l-a împiedicat pe noul avocat să solicite personal modificarea valorii obiectului litigiului anterior, la prima ședință de judecată cu privire la fond.

Interpretarea dreptului național pertinent efectuată de către Curtea Supremă, interpretare bazată pe cunoașterea deplină a faptelor relevante, nu pare să fi fost arbitrară sau nerezonabilă în mod vădit.

Eroarea procedurală a reclamantei nu poate fi justificată prin eroarea subsecventă comisă de către tribunale, pentru că acest fapt ar contraveni principiului preeminenței dreptului și cerinței desfășurării adecvate și diligente a procedurii și implementării atente a normelor procedurale relevante.

Reclamanta nu putea avea vreo speranță legitimă care să rezulte din majorarea taxei judiciare pe care a plătit-o, doar ca o consecință a propriei sale conduite, și a cărei rambursare o putea solicita.

În al treilea rând, nu se poate afirma că, atunci când a declarat inadmisibil recursul reclamantei, Curtea Supremă a manifestat un formalism excesiv. Într-o situație în care dreptul național îi permitea să filtreze cazurile care ajung în fața sa, concluzia potrivit căreia Curtea Supremă trebuie să accepte erorile comise de către tribunalele inferioare ar presupune existența unei ingerințe grave în activitatea ei și i-ar face imposibilă îndeplinirea rolul ei special.

În lipsa oricărui motiv de a pune la îndoială cadrul procedural stabilit prin lege pentru indicarea valorii obiectului litigiului, nu se poate afirma că aplicarea prevederilor obligatorii în discuție au echivalat cu un formalism excesiv. Dimpotrivă, acest fapt a consolidat certitudinea juridică și buna administrare a justiției: Curtea Supremă a restabilit, pur și simplu, ordinea de drept după erorile comise de către reclamantă și de către cele două tribunale inferioare într-o problemă care îi afectează competența. De vreme ce preeminența dreptului constituie un principiu fundamental al democrației și al Convenției, nu putea exista nicio așteptare, în baza Convenției sau de altă natură, potrivit căreia Curtea Supremă trebuia să ignore sau să nu aibă în vedere nereguli procedurale evidente.

***

În concluzie, nu a existat un obstacol disproporționat care să afecteze însăși esența dreptului reclamantei de acces la un tribunal sau care să depășească marja națională de apreciere.

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).

© Această traducere îi aparține Curții Constituționale. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova".