2176 Views M.A. și alții v. Lituania - 59793/17
Hotărârea din 11.12.2018 [Secția a IV-a]
Articolul 3
Expulzare
Eșecul polițiștilor de frontieră de a accepta cererile de azil: încălcare
În fapt – Reclamanții, o familie de șapte cetățeni ruși, au locuit pe teritoriul Republicii Cecenia. În aprilie 2017, aceștia au plecat din Cecenia și au mers în Belarus, cu scopul de a ajunge în Polonia. Ei s-au plâns în fața Curții de faptul că, în perioada cuprinsă între lunile aprilie și mai 2007, au încercat să depună de trei ori cereri de azil, însă, de fiecare dată, autoritățile de frontieră din Lituania au refuzat să le accepte și îi întorceau în Belarus. Reclamanții au reușit ulterior să depună o cerere de azil și au fost primiți într-un centru pentru refugiați din Polonia pentru a aștepta emiterea deciziei.
În drept – Articolul 3: Reclamanții au invocat faptul că s-au confruntat în Cecenia cu riscul de a fi torturați și că Belarus nu putea fi considerat un stat terț sigur. Principalul dezacord dintre părți a fost dacă reclamanții au depus în mod efectiv cereri de azil la frontieră. În fiecare din cele trei ocazii, reclamanții s-au prezentat în fața polițiștilor de frontieră, le-au furnizat acestora actele de identitate și nu au încercat să ascundă faptul că nu dețineau vize sau alte documente care le acordau dreptul de a intra pe teritoriul Lituaniei. Conduita reclamanților a fost conformă cu revendicarea acestora potrivit căreia aflarea lor la frontiera lituaniană era motivată de solicitarea azilului.
(a) Prima încercare din 16 aprilie 2017 – Reclamanții au pretins că, în fața polițiștilor de frontieră, și-au exprimat verbal, în prealabil, dorința de a primi azil – revendicare contestată de către Guvern. Totuși, nu a fost pus la îndoială faptul că aceștia au scris „azul” în grafie chirilică – un cuvânt folosit adesea de către solicitanții de azil din Cecenia pentru termenul de „azil” – în spațiul dedicat semnăturii pe fiecare dintre cele șapte decizii prin care le-a fost refuzată intrarea în Lituania. Punctul de control competent era situat la frontiera cu Belarus, acolo unde limba rusă era una dintre limbile oficiale. În ipoteza în care niciunul dintre polițiștii de frontieră de la punctul de control nu vorbea limba rusă, Curtea nu a putut accepta argumentul Guvernului potrivit căruia reclamanții „nu și-au exprimat în vreun fel intenția de a solicita azil”, de vreme ce polițiștii de frontieră în discuție nu ar fi putut înțelege solicitările orale făcute de către reclamanți în rusă. Fiind notat pe cele șapte decizii prin care reclamanților li s-a refuzat intrarea pe teritoriul Lituaniei, termenul „azul” trebuia să constituie pentru polițiștii de frontieră un indiciu suficient cu privire la faptul că reclamanții erau solicitanți de azil.
(b) A doua încercare din 22 mai 2017 – Reclamanții i-au furnizat Curții o copie a unei cereri scrise în vederea obținerii azilului și o fotografie a cererii în discuție, făcută împreună cu biletele de tren de la Minsk la Vilnius – aceștia au pretins că fotografia a fost făcută la punctul de trecere a frontierei și că au depus cererea la polițiștii de frontieră. Guvernul nu a contestat autenticitatea cererii de azil sau a fotografiei, și nici nu a disputat susținerea reclamanților potrivit căreia fotografia a fost făcută la punctul de trecere a frontierei. În asemenea circumstanțe, nu existau motive să se pună la îndoială susținerea reclamanților potrivit căreia au depus pe 22 mai 2017 o cerere scrisă de obținere a azilului la punctul feroviar Vilnius de trecere a frontierei.
(c) A treia încercare din 11 mai 2017 – Curtea nu deținea nicio probă directă potrivit căreia reclamanții au solicitat azil. Aceștia au susținut că au făcut-o în mod oral, iar Guvernul a contestat această afirmație. Guvernul a mai subliniat că reclamanții nu au scris, cu această ocazie, cuvântul „azul” sau ceva similar pe deciziile prin care le-a fost refuzată intrarea. În opinia Curții, reclamanților nu li se poate reproșa faptul că nu au indicat solicitările de azil pe deciziile prin care le-a fost refuzată intrarea, așa cum au făcut-o anterior, însă fără niciun rezultat. În continuare, Curtea a reținut că detaliile furnizate de către reclamanți, cum ar fi data și ora sosirii acestora la punctul de trecere a frontierei, corespundeau cu cele indicate în rapoartele oficiale ale poliției de frontieră, iar relatarea reclamanților cu privire la încercarea de a depune o cerere de azil la acel punct de trecere a frontierei corespundea cu relatarea celorlalte două încercări, pe care Curtea le-a considerat credibile, pe baza documentelor disponibile. În asemenea circumstanțe, Curtea a calificat drept credibilă și susținerea reclamanților potrivit căreia, pe 11 mai 2017, aceștia au informat oral polițiștii de frontieră de la punctul de trecere cu privire la faptul că erau solicitanți de azil.
***
În consecință, Curtea a fost de acord că, pe 16 aprilie, 11 mai și 22 mai 2017, reclamanții au depus cereri de azil, fie oral, fie în scris, la frontiera lituaniană. Totuși, poliția de frontieră nu a acceptat aceste cereri și nu le-a transmis unei autorități competente pentru examinarea și determinarea statutului lor, după cum o prevedea dreptul intern. Mai mult, rapoartele polițiștilor de frontieră prezentate ofițerilor superiori nu făceau nicio mențiune cu privire la dorința reclamanților de a solicita azil în oricare din cele trei ocazii – nu exista nicio referință cu privire la utilizarea cuvântului „azul” pe decizii și nici la cererea scrisă de acordare a azilului. De asemenea, în rapoartele în discuție sau în orice alte documente prezentate Curții nu exista niciun indiciu potrivit căruia polițiștii de frontieră au încercat să clarifice care a fost motivul – dacă nu cel de a solicita azil – pentru prezența reclamanților la frontieră fără documente de călătorie valabile. Nu părea să fi existat, în general, vreo evaluare cu privire la siguranța returnării reclamanților – o familie cu cinci copii foarte mici – în Belarus, care nu era parte contractantă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care, potrivit informațiilor publice disponibile, nu putea fi considerat un stat terț sigur pentru solicitanții de azil din Cecenia.
Ca rezultat, reclamanții au fost returnați în Belarus, fără a le fi examinate cererile de azil. Prin urmare, este cert faptul că măsurile pretinse de către Guvern a fi garanții adecvate împotriva expulzării arbitrare a solicitanților de azil, cum ar fi supravegherea polițiștilor de frontieră sau monitorizarea frontierelor de către organizațiile guvernamentale, nu au fost efective în cazul reclamanților.
Concluzie: încălcare (patru voturi la trei).
Curtea a mai hotărât, cu patru voturi la trei, că a existat o încălcare a articolului 13, de vreme ce un recurs cu privire la refuzul de intrare, formulat în fața unui tribunal administrativ, nu a constituit un remediu intern efectiv în sensul Convenției.
Articolul 41: 22,000 EUR în total cu privire la prejudiciul moral; capătul de cerere cu privire la prejudiciul material – respins.
(Vezi M.S.S. v. Belgia și Grecia [MC], 30696/09, 21 ianuarie 2011, Nota informativă 137; și Hirsi Jamaa și alții v. Italia [MC], 27765/09, 23 februarie 2012, Nota informativă 149. Vezi și Declarația din 2016 a Înaltului Comisar pentru Refugiați al Națiunilor Unite către Oficiul Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului în privința Lituaniei și Recomandarea Nr. R (98) 15 a Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei pentru Statele Membre privind instruirea funcționarilor care vin primii în contact cu solicitanții de azil, în special la punctele de trecere a frontierei)