Prima   |  Media   |  Publicaţii | Identitatea Constituţională a Republicii Moldova
16.09
2014

Identitatea Constituţională a Republicii Moldova

   

I. Puterea normativă a istoriei în dreptul constituţional: despre relaţia dintre istorie şi identitatea constituţională

 

1. Abordarea subiectului identităţii constituţionale în faţa mediului academic reprezintă o provocare, punând începutul unei dezbateri ample şi multidimensionale a acestei probleme în Republica Moldova.  În prelegerea ce urmează mă voi referi la condiţiile istorice, sociale şi economice specifice, care conferă textului constituţional din Republica Moldova o anumită identitate. Voi încerca să argumentez de ce este greşită afirmaţia că la baza  constituţionalismul moldovenesc stă importul constituţional masiv şi de ce consider că, de fapt, Constituţia din 1994 nu a făcut nimic altceva decât să revină la anumite valori existente altădată.

 

2. Înainte de Revoluţia Franceză, principalul izvor  al normelor care ţineau locul dreptului constituţional a fost istoria. În lipsa unei Constituţii în sens formal înainte de perioada revoluţionară de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dreptul constituţional constă în cea mai mare parte din norme şi principii nescrise, care, născute din practică, aveau preponderent un caracter istoric.

 

3. După 1789, apare constituţia ca text scris, care rezultă din voinţa suveranului, adică a Constituantului. Astfel, în secolele  XIX şi XX, argumentul istoric rămâne un instrument doctrinar şi nu mai este utilizat, în principiu, exclusiv ca izvor de normativitate. Excepţie făcea cutuma constituţională, care, datorită „utilizării repetate", continuă să facă recurs la istorie.

 

4. În prezent, dreptul constituţional normativ cunoaşte o perioadă de renaştere. La această renaştere contribuie în mod semnificativ procesul de construcţie europeană. Contrar tendinţelor de uniformizare instituţională din cadrul UE, acest proces readuce istoria ca sursă a dreptului constituţional normativ, altădată dispărută din izvoarele dreptului.

 

5. Una dintre cele mai importante manifestări ale acestei mutaţii constă în consacrarea unui nou concept: identitatea constituţională a statului. Această manifestare coincide cu renaşterea referinţelor la istorie, în special de către instanţele constituţionale, în vederea stabilirii principiilor constituţionale ce ţin de această identitate. Explicaţia acestei preocupări se regăseşte, cel mai probabil, în încercările de a proteja identităţile constituţionale naţionale în procesul de globalizare şi, în particular, de uniformizare instituţională din cadrul UE.

 

6. Noul concept de identitate constituţională a statului a pus constituţionaliştii în faţa dilemei privind renaşterea forţei normative a istoriei.

Această dezbatere la nivel european a antrenat şi constituţionaliştii moldoveni, care îşi pun întrebarea: există o identitate constituţională moldovenească sau nu? Dacă da, care este aceasta?

 

1. Noţiunea de identitate constituţională

 

7. Dreptul constituţional a împrumutat noţiunea de identitate de la ştiinţele sociale. Împrumutul respectiv atrage după sine caracterul istoric al conţinutului identităţii constituţionale. La fel cum identitatea personală a unui individ se defineşte în raport cu istoria sa, identitatea constituţională a statului este definită în raport cu istoria acestui stat. Astfel, istoria este atât o sursă de producere a principiilor de identitate, cât şi o sursă de justificare a statutului identităţii constituţionale.

 

8. Noţiunea de identitate constituţională este comună dreptului constituţional american şi dreptului constituţional european. Însă, de o parte şi de alta a Atlanticului, conceptele de identitate constituţională nu sunt deloc aceleaşi, astfel încât, în ambele cazuri, raportarea identităţii la istorie nu este la fel.

 

9. În Statele Unite, identitatea constituţională formează spiritul întregii Constituţii, iar o percepţie neistorică a Constituţiei este de neconceput. Astfel, potrivit profesorului Jacobson, Constituţia dobândeşte o identitate prin experienţă", iar identitatea constituţionalăeste un amestec de aspiraţii şi angajamente politice care constituie expresia trecutului unei naţiuni".

 

10. În Europa, identitatea constituţională o formează nu întreaga Constituţie, ci nucleul Constituţiei.  Cu toate acestea, jurisprudenţa constituţională a statelor europene arată că istoria este un izvor obligatoriu pentru orice principiu identitar.

 

2. Orice principiu identitar are ca izvor obligatoriu istoria

 

11. Jurisprudenţa recentă a curţilor constituţionale europene evidenţiază în mod explicit caracterul istoric al sursei care determină calificarea principiilor constituţionale ca fiind identitare .

 

II. Principiile identitare în jurisprudenţa curţilor constituţionale europene

 

12. Determinând principiile pe care le defineşte ca fiind identitare, Curtea Constituţională germană consideră că Constituantul german a acţionat pe baza „experienţelor istorice de eroziune latentă sau brutală a substanţei liberale a unei ordini constituţionale democratice" (Curtea Constituţională germană, 30 iunie 2009, Tratatul de la Lisabona). Anume pe baza acestei raportări la istoria naţională, Curtea Constituţională germană a statuat, de exemplu, în decizia din 4 noiembrie 2009, că principiul democraţiei este inerent identităţii constituţionale a Germaniei.

 

13. Solicitată să se pronunţe asupra unui caz de aplicare a paragrafului 130 IV din Codul Penal, care pedepseşte orice glorificare a „regimului naţional-socialist de dominaţie prin violenţă şi arbitrar", care tulbură „liniştea publică într-un mod care aduce atingere demnităţii victimelor", Curtea Constituţională germană şi-a construit raţionamentul prin raportare la istorie. Iniţial, într-o hotărâre din 23 iunie 2004, Curtea a considerat că această normă aduce atingere dreptului la libera exprimare. Prin hotărârea din 4 noiembrie 2009, Curtea federală şi-a revizuit această poziţie şi a constatat că „[...] regimul naţional-socialist din anii 1933-1945 [...] are pentru ordinea constituţională a Republicii Federale Germania o importanţă identitară", care justifică limitarea dreptului de a exprima opinii neonaziste. Rezultă că „identitatea Republicii Federale Germania, marcată de istorie", include o componentă istorică de netăgăduit.

 

14. Tribunalul Constituţional polonez, de asemenea, scoate foarte clar în evidenţă istoria ca o sursă a identităţii. În hotărârea sa cu privire la Tratatul de la Lisabona (2009), Tribunalul a dedus din obiectivul „să întărească solidaritatea dintre popoare, respectând totodată istoria, cultura şi tradiţiile lor" confirmarea unei „identităţi naţionale în solidaritate cu alte naţiuni". Cu alte cuvinte, „contextul istoric, tradiţional şi cultural determină identitatea naţională". Tribunalul Constituţional polonez asimilează în mod explicit identitatea naţională şi identitatea constituţională a statului, statuând că „identitatea constituţională este strâns legată de conceptul de identitate naţională, care include, de asemenea, tradiţia şi cultura".

 

15. Consiliul Constituţional francez a exprimat, în câteva ocazii, o rezervă constituţională la principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene asupra dreptului naţional. Deşi, iniţial, nu a folosit termenul de principii identitare, în 2006 Consiliul Constituţional francez şi-a reformulat această rezervă, definind-o ca fiind compusă din „regulă[i] sau [...] principiu[i] inerent[e] identităţii constituţionale a Franţei" (Decizia din 26 iulie 2006). Astfel, odată cu consacrarea formală a noţiunii de identitate constituţională, Consiliul Constituţional francez a marcat includerea istoriei la definirea conţinutului acestei rezerve.

 

16. Ideea că istoria poate fi folosită pentru a califica principiile constituţionale potenţial identitare poate fi confirmată de analiza unor hotărâri ale curţilor constituţionale ungară şi spaniolă. Deşi la momentul adoptării nu utilizau noţiunea de identitate constituţională, aceste curţi au făcut uz de argumentul istoric în motivarea hotărârilor, ceea ce sugerează faptul că istoria a contribuit la definirea normelor potenţial identitare.

 

17. În Spania, Tribunalul Constituţional a decis, printr-o decizie din 14 decembrie 1992, că „dreptul de a accede în funcţii publice, pretins a fi încălcat, adânc înrădăcinat din 1812 în tradiţia noastră constituţională, este configurat ca fiind unul fundamental, beneficiind de o protecţie jurisdicţională sporită". Câţiva ani mai târziu, printr-o hotărâre din 3 octombrie 2000, referindu-se la conceptul de checks and balances (sistemul de echilibre şi contrabalanțe), Tribunalul Constituţional precizează că acesta este inerent ideii de divizare a puterilor şi este „conform tradiţiei noastre constituţionale".

 

18. În Ungaria, în problema despăgubirilor pentru anumite evenimente istorice, dar şi cu alte ocazii, Curtea Constituţională a recurs la istorie pentru a dezvolta veritabile demonstraţii juridice. Bunăoară, Curtea invocă originea sovietică a dreptului general şi nelimitat al procuraturii de a iniţia proceduri civile pentru a-l declara ca fiind contrar Constituţiei (hotărârea din 1 iulie 1994). Desigur, în acest caz particular, referinţa la istorie serveşte ca argument de delegitimizare a legii contestate, ca fiind un element al trecutului autoritar, pentru a întări decizia de neconstituţionalitate.

 

19. În acelaşi sens, Curtea Constituţională a Cehiei, printr-o decizie din 22 noiembrie 2009, s-a pronunţat în privinţa principiului competenţei legale a judecătorului.

 

20. O ilustrare diferită a potenţialului identitar al normelor deduse din istorie rezultă din jurisprudenţa constituţională germană. Astfel, Curtea Constituţională germană a dedus în 1994, dintr-o „tradiţie constituţională, datând de la Constituţia de la Weimar din 1918", că „folosirea forţelor armate germane într-o operaţiune internaţională de menţinere a păcii necesită aprobarea prealabilă a Parlamentului". Este cazul să menţionez că la acel moment conceptul de identitate constituţională era deja prezent în jurisprudenţa Curţii.

 

21. O ilustrare a folosirii argumentului istoric în conturarea principiilor identitare se regăseşte în hotărârea CCM din 5 decembrie 2013, prin care a fost conturat blocul de constituţionalitate al Republicii Moldova:

 

Din interpretarea istorico-teleologică a Preambulului Constituţiei, Curtea reţine că Declaraţia de Independenţă a stat la baza adoptării Constituţiei în 1994. De altfel, toate schimbările politice au fost rezultatul luptei pentru eliberare naţională, pentru libertate, independenţă şi unitate naţională. Elementul-cheie al procesului de emancipare naţională l-a constituit lupta pentru limba română şi pentru alfabetul latin. Redobândirea dreptului la denumirea limbii şi la alfabetul latin şi-a găsit consacrarea în Declaraţia de Independenţă, care este un act imuabil, anume pentru a pune la adăpost aceste valori naţionale identitare, de care depinde salvarea naţiunii de la asimilare şi dispariţie.

 

Valoarea de principiu a Declaraţiei de Independenţă derivă din consensul popular general care a legitimat-o [...]"

 

III. Identitatea constituţională a Republicii Moldova

 

1. Istoria conceptului de Constituţie în Moldova. De la Constituţia politică la Constituţie ca statut juridic al statului

 

22. Una dintre prejudecăţile vehiculate în discursul public moldovenesc vizează natura eminamente tehnică a ordinii constituţionale. Accentul este pus mai mult pe dreptul constituţional în sens restrâns, care poate fi înţeles doar de cei iniţiaţi,  şi nu pe constituţionalism, ca un ansamblu de valori.

 

23. Dacă vom analiza Constituţia moldovenească de la 1994 ca un ansamblu de valori şi proceduri, vom constata că, de fapt, ea nici pe departe nu reprezintă ceva nou pentru spaţiul geografic în care ne aflăm şi nicidecum nu a marcat apariţia unui nou spaţiu constituţional. Până la 1994, valorile cuprinse în actuala Constituţie au fost cunoscute, enunţate şi, în scurte perioade de timp, au avut o anumită funcţionare.

 

24. Pentru prima dată, dezbaterile în materie constituţională au fost iniţiate la Chişinău imediat după proclamarea de către Sfatul Ţării a Republicii Democratice Moldoveneşti la 24 ianuarie 1918. Chiar dacă Republica Democratică Moldovenească avea o natură efemeră, una din preocupările imediate de bază ale autorităţilor a fost elaborarea şi adoptarea unei noi Constituţii. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1918 premierul Daniel Ciugureanu anunţa în mod oficial elaborarea unei Constituţii a Republicii Democratice Moldoveneşti. Din cercetările disponibile rezultă că au existat două proiecte de Constituţie.

 

Primul proiect, cel alcătuit de Societatea Juridică Moldovenească,  viza crearea unui stat independent şi suveran.  Proiectul de Constituţie a Republicii Democratice Moldoveneşti, elaborat de Societatea Juridică Moldovenească, conţine toate elementele inerente unei constituţii moderne, care, de altfel, se regăsesc şi în actuala Constituţie a Republicii Moldova:

 

- caracterul unitar al statului;
- cetăţenia;

- separaţia puterilor în stat;
- supremaţia Constituţiei;

- supremaţia  legii;
- independenţa justiţiei;

- garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
- dreptul de proprietate;

- garantarea drepturilor minorităţilor etc.

 

Cel de-al doilea proiect a fost elaborat de Comisia Constituţională a Sfatului Ţării după Unirea Basarabiei cu România şi reglementa statutul autonom al provinciei în cadrul României.

 

25. În virtutea circumstanţelor istorice de la acea vreme, ambele proiecte nu au mai ajuns să fie adoptate, dar rămân a fi parte a patrimoniului nostru constituţional, reprezentând primele elemente în definirea identităţii noastre constituţionale. Valorile constituţionale fundamentale cuprinse în cele două proiecte le vom regăsi şi în Constituţia moldovenească de la 1994.

 

26. După unirea Basarabiei cu România în 1918, pe actualul teritoriu al Republicii Moldova au fost aplicate consecutiv trei constituţii ale statului Român: Constituţia de la 1866, Constituţia de la 1923 şi cea de la 1938, aplicată până în 1944, când trupele sovietice au preluat controlul asupra teritoriului actual al Republicii Moldova.

 

27. Şi în acest caz, vom constata incidenţa unui ansamblu de valori democratice, conţinute în constituţiile româneşti din 1866 şi 1923, aplicate şi pe teritoriul Republicii Moldova, pe care le regăsim în proiectul de Constituţie al Republicii Democratice Moldoveneşti şi în Constituţia Republicii Moldova. Acest ansamblu de valori democratice de nivel constituţional, care a operat pe teritoriul actual al Republicii Moldova în diferite perioade de timp şi în diferite formaţiuni statale, de fapt, constituie elemente ale identităţii noastre constituţionale. 

Ca şi in cazul Germaniei, putem susţine că principiul democraţiei reprezintă nucleul identităţii noastre constituţionale.

 

28. Analizând identitatea constituţională moldovenească prin prisma condiţiilor istorice, care au generat apariţia ei, apare o întrebare firească: fac sau nu fac parte din patrimoniul constituţional al Republicii Moldova aşa-numitele „constituţii ale fostei RSSM"? Eu sunt de părerea că nu fac parte şi voi încerca să aduc argumente în favoarea acestei aserţiuni.

 

29. Un prim-argument că aşa-numitele constituţii emise de autorităţile sovietice pentru teritoriile încorporate în URSS a priori nu pot face parte din patrimoniul constituţional al Republicii Moldova derivă din realitatea că acestea nu corespund elementarelor cerinţe pentru a fi calificate ca fiind constituţii.

 

30. Pentru a înţelege în ce măsură „constituţiile" din fostele  RSSM și RASSM pot fi calificate ca fiind constituţii este necesar să evidenţiem esenţa şi funcţia unei constituţii: „O Constituţie reprezintă în primul rând un act de organizare a formei de guvernământ pe care poporul suveran şi-o dă" Această definiție este dată de profesorul Constantin Dissescu.   Nicolae Steinhardt, definind dreptul constituţional, spunea următoarele:  oricât de savante ar fi celelalte definiţii - cred că dreptul constituţional e ştiinţa garantării libertăţii.

 

31. Efectuând o analiză prin prisma acestor definiţii, vom observa că aşa-numitele constituţii ale fostei RSSM nici sub aspect formal nu conţineau acele elemente indispensabile, caracteristice unei constituţii. Constituţiile sovietice  nu au reprezentat  produsul voinţei suverane a poporului care locuia pe aceste teritorii, ci au fost impuse prin forţa armelor. În partea ce ţine de garantarea libertăţilor,  ştim bine că în teritoriile anexate edificarea „noii civilizaţii comuniste" a început cu  construcţia închisorilor şi cu deportările în masă.

 

32. Obiectiv, aşa-numitele "constituţii" ale RSSM (din 1941 şi din 1978), ca şi „constituţiile" din cele trei  state baltice, anexate de URSS concomitent cu Basarabia şi Nordul Bucovinei, reprezintă în sine acte formale de faţadă politică, edictate de administraţia sovietică pentru aceste teritorii, prin care se urmărea scopul de a legitima anexarea teritoriilor date, precum şi de a crea o aparenţă a existenţei anumitor reguli ale jocului democratic.

 

33. „Constituţia" RSSM este o pseudoconstituţie, edictată de autorităţile sovietice. O  pseudoconstituţie generează pseudostate şi pseudodemocraţii. Din aceste considerente, din punct de vedere al valorilor intrinsece, consider că cele două pseudoconstituţii ale fostei provincii sovietice RSSM apriori nu fac parte din patrimoniul nostru constituţional, cu atât mai mult  din identitatea noastră constituţională. 

 Cele mai importante elemente ale identităţii noastre constituţionale le-au constituit Declaraţia de Independenţă şi Constituţia de la 1994.

 

 2. Identitatea constituţională în jurisprudenţa Curţii Constituţionale

 

34. În Hotărârea nr. 36 din 5 decembrie 2013 privind  interpretarea articolului 13 alin. (1) din Constituţie în corelaţie cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, Curtea Constituţională a Republicii Moldova a consacrat, pentru prima dată în jurisprudenţa naţională, noţiunea de „identitate naţională", pe care a calificat-o expres ca fiind intangibilă.

 

             [...]

„86. În nici un alt loc nu este atât de clar reflectată înţelegerea constituţională a părinţilor fondatori şi crezul naţional, decât în Declaraţia de Independenţă. Anume Declaraţia de Independenţă, reflectând deciziile politice fundamentale, este conştiinţa naţională şi defineşte „identitatea constituţională" a Republicii Moldova.  Astfel, în enumerarea din Declaraţia de Independenţă sunt incluse elementele care au fost considerate esenţiale în definirea identităţii constituţionale a noului stat şi a populaţiei acestuia: aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, identitatea lingvistică, democratizarea, statul de drept, economia de piaţă, istoria, normele de morală şi de drept internaţional, orientarea geopolitică europeană, asigurarea drepturilor sociale, economice, culturale şi a libertăţilor politice tuturor cetăţenilor Republicii  Moldova, inclusiv persoanelor aparţinând grupurilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase.

 119. „Limba română ca limbă de stat" şi „reintroducerea alfabetului latin" sunt primele incluse în enumerarea din Declaraţia de Independenţă a „elementelor de identificare" ale statului, rezultând, în mod evident, că aceste elemente au fost considerate esenţiale în definirea identităţii constituţionale a noului stat şi a populaţiei acestuia, fiind puse alături, de exemplu, de drapelul, stema şi denumirea oficială a statului, având un rol-cheie în sistemul valoric creat prin proclamarea independenţei Republicii Moldova.

 

122. Prin urmare, [...] orice interpretare a Constituţiei urmează să fie operată pornind de la obiectivele originare ale Constituţiei, care sunt prevăzute în Preambul şi, implicit, în Declaraţia de Independenţă, şi din care derivă textul Constituţiei în sine. Astfel, atunci când există mai multe interpretări, opţiunea conformă Preambulului şi, implicit, Declaraţiei de Independenţă, prevalează."

 

             [...]

 

IV. Statutul identităţii constituţionale

1. Statutul identităţii constituţionale şi legiuitorul constituţional naţional

 

35. Identitatea constituţională se impune, în virtutea originilor sale istorice, ca o limită absolută a puterii legiuitorului constituţional. De fiecare dată, constituantul renunţă, într-un fel, la istorie, dând naştere unei noi identităţi constituţionale, aşezată pe o istorie reîncepută care, în timp, va constrânge legiuitorul constituţional.

 

36. Argumentarea acestei afirmaţii pentru Republica Moldova este cuprinsă în hotărârea CCM din 5 decembrie 2013, prin care, pentru prima dată, a fost conturat blocul de constituţionalitate al Republicii Moldova:

 

 "Fiecare construcţie politico-statală îşi are un „an zero" al ei, de unde ia naştere sistemul său valoric şi legal. Pentru sistemul valoric, legal şi politic existent la ora actuală în Republica Moldova, „anul zero" a fost anul 1991, când în frontierele fostei RSSM a fost creat statul Republica Moldova. Actul care atestă crearea Republicii Moldova - Declaraţia de Independenţă - conţine tezele esenţiale ale sistemului valoric şi legal pe care îşi are fundamentul statul moldovenesc, enumerând şi „elementele de identificare" ale acestuia: limba de stat, drapelul de stat, stema de stat, denumirea oficială a statului.

 

Valoarea de principiu a Declaraţiei de Independenţă derivă din [...] conţinutul său definitoriu pentru noul stat. [...]

 

[...] Atât timp, cât Republica Moldova se află în aceeaşi ordine politică creată prin Declaraţia de Independenţă de la 27 august 1991, legiuitorul constituant nu poate adopta reglementări ce contravin acesteia."

 

37. Este deci rezonabil să gândim că, datorită ataşamentului faţă de opera sa, constituantul a urmărit scopul de a pune la adăpost inima (nucleul) Constituţiei. Este ceea ce profesorul Carl Schmidt defineşte ca fiind „deciziile politice fundamentale". Pentru a defini limitele materiale ale puterii legiuitorului constituţional, cel mai pertinent instrument este recursul la istorie. Astfel, continuitatea istorică a unui principiu constituţional poate fi interpretată ca o dovadă a intangibilităţii sale. Este vorba de ceea ce profesorul Rials numeşte „o supraconstituţionalitate «autogenerată»". Cel puţin, continuitatea istorică se dovedeşte a fi o dovadă posibilă a necesităţii unui principiu constituţional. Or, necesitatea unui principiu poate determina legiuitorul constituţional să nu-l schimbe şi de aici rezultă că identitatea constituţională este intangibilă.

 

38. Curtea Constituţională germană este cu siguranţă cea care afirmă cel mai  clar natura intangibilă a identităţii constituţionale, ei i se datorează introducerea acestui concept în Europa.  Deşi iniţial, prin decizia Solange din 1974, Curtea Constituţională a Germaniei părea să admită posibilitatea modificării identităţii constituţionale a Germaniei printr-o revizuire a Constituţiei, această idee a fost însă imediat contrazisă prin recunoaşterea drepturilor fundamentale ca fiind parte a identităţii constituţionale.

 

39. Prin urmare, de vreme ce drepturile fundamentale sunt intangibile conform articolului 79 alineatul 3 din Legea fundamentală, identitatea constituţională a Germaniei este ea însăşi intangibilă, constituind astfel o limită a puterii de revizuire a Constituţiei. Prin decizia sa din 30 iunie 2009, Curtea Constituţională germană a exclus orice dubiu în această privinţă, specificând în mod clar că întreaga „identitate a ordinii constituţionale liberale este sustrasă din mâinile legiuitorului constituţional însuşi", fără a face distincţie între elementele inerente acestei identităţi constituţionale.

 

40. Este ceea ce a afirmat cu claritate şi Curtea Constituţională a Republicii Moldova în Hotărârea din 5 decembrie 2013, menţionată anterior:

 

[F]iind actul fondator al statului Republica Moldova, Declaraţia de Independenţă este un document juridic care nu poate fi supus nici unui fel de modificări şi/sau completări. Astfel, Declaraţia de Independenţă beneficiază       de statutul de  „clauză de eternitate",  deoarece defineşte identitatea constituţională a sistemului politic, principiile căreia nu pot fi schimbate fără a distruge această identitate.

 

Din acest considerent, Curtea reţine că Declaraţia de Independenţă este elementul originar, intangibil şi imuabil al blocului de constituţionalitate.

 

Din perspectiva principiului democraţiei, violarea identităţii constituţionale, codificate în Declaraţia de Independenţă, reprezintă, în acelaşi timp, o atentare la puterea de constituire a poporului. În acest sens, puterea constitutivă nu a acordat reprezentanţilor şi organelor poporului dreptul de a decide soarta identităţii constituţiei [...]. Nici unui organ constituţional nu i s-a atribuit competenţa de a modifica principiile constituţionale esenţiale conţinute în Preambulul Constituţiei şi în Declaraţia de Independenţă. Acestea nu pot fi supuse votului politic sau popular."

 

2. Statutul identităţii constituţionale în raport cu legislaţia supranaţională

 

41. Acest subiect este deosebit de interesant în contextul necesităţii suprapunerii standardelor naționale cu valorile internaționale şi europene. Cunoaștem cu toții că în Europa există un sistem de garantare a drepturilor fundamentale ale omului pe mai multe niveluri. După cum menţionează prof. Rainer Arnold,  de la Universitatea din Regensburg, conceptul de identitate națională și constituțională are o dublă dimensiune: o dimensiune supranațională și una națională. Identitatea constituțională este un instrument conceptual de apărare împotriva  supranaţionalizării excesive a ordinii juridice existente în stat, care își găsește expresia în special în valorile inserate în Constituția statului.

 

Profesorul Rainer Arnold afirmă că „Uniunea Europeană, ca o comunitate de state, trebuie să respecte identitatea membrilor săi. Păstrarea intactă a identităţii statelor din cadrul UE constituie mai presus de toate păstrarea sistemelor juridice, inclusiv a elementelor de bază ale Constituţiilor lor".

 

Cu cât identitatea naţională absoarbe mai multe concepte internaţionale, cu atât mai neesenţial este rolul mecanismului de identitate naţională. Procesul de convergență între valorile supranaţionale (drepturile fundamentale, statul de drept) şi identitatea naţională va conduce la crearea unei identități constituționale europene.

 

Conceptul de identitate nu limitează suveranitatea ca atare şi nici nu se opune supremaţiei dreptului Uniunii Europene asupra dreptului național, dar trebuie să exprime un echilibru adecvat între supranaţionalitate și naționalitate, ca expresie a identităţii constituţionale a statelor membre.

 

Din exemplele prezentate mai sus, dar şi datorită caracterului intangibil al identităţii constituţionale, rezultă că, atunci când intră în conflict cu un principiu al dreptului UE, principiile identitare prevalează în virtutea continuităţii istorice în care se înscriu. Dar acesta este subiectul unei alte dezbateri.

 

Vă mulţumesc pentru atenţie.

 

 

 
Arrow Prev

              

Arrow Next
Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-46
Total vizitatori: 2641082  //   Vizitatori ieri: 2061  //   azi: 635  //   Online: 8


Acces rapid