Prima   |  Rezumate CEDO   |  2019 | Marcello Viola v. Italia (nr. 2). Posibilitatea reducerii detenției pe viață pentru conducerea unei organizații mafiote, care depindea de cooperarea cu poliția. Încălcare
13.06
2019

Marcello Viola v. Italia (nr. 2). Posibilitatea reducerii detenției pe viață pentru conducerea unei organizații mafiote, care depindea de cooperarea cu poliția. Încălcare

194 Accesări    

Marcello Viola v. Italia (nr. 2) - 77633/16
Hotărârea din 13.6.2019 [Secția I]

Articolul 3 

Tratament degradant 

Tratament inuman

Posibilitatea reducerii detenției pe viață pentru conducerea unei organizații mafiote, care depindea de cooperarea cu poliția: încălcare

În fapt – În 1999 și în 2002 (în recurs), reclamantul a fost condamnat la detenție pe viață pentru calitatea de membru al unei organizații mafiote. Statutul său de liderul al organizației a fost considerat un factor agravant. Regimul aplicabil în mod automat era cel al „detenției pe viață”. În baza dreptului național, orice posibilitate de eliberare a acestor deținuți depindea de cooperarea lor cu poliția. Persoana vizată trebuia să le furnizeze autorităților informații cruciale pentru prevenirea consecințelor ulterioare ale infracțiunii sau să contribuie la stabilirea faptelor și la identificarea autorilor infracțiunilor (cu excepția cazurilor în care asemenea cooperare era imposibilă sau inaplicabilă și persona vizată putea dovedi că a rupt toate legăturile cu grupările de tip mafiot).

Reclamantul a refuzat să coopereze în acest fel, invocând convingerea în nevinovăția sa și teama de represalii împotriva lui sau a familiei. Prin urmare, deși îndreptățit la o eventuală scutire de cinci ani din pedeapsă prin faptul că a participat la un program de reabilitare, acesta a fost lipsit, în practică, de scutire.

Prin respingerea cererii reclamantului de a fi eliberat condiționat, tribunalul de supraveghere a sentinței a notat lipsa de cooperare a acestuia cu autoritățile judiciare, dar nu a efectuat nicio evaluare a progresului pe care reclamantul susținea că l-a realizat de când a fost condamnat.

În drept – Articolul 3 (aspecte de drept substanțial)

(i) Cu privire la perspectiva eliberării și la posibilitatea de a cere eliberarea condiționată – În acest caz, legislația internă nu impunea o interdicție automată a accesului la eliberarea condiționată sau la alte ajustări ale pedepsei, dar făcea dependent acest acces de „cooperarea cu autoritățile judiciare”. Datorită existenței circumstanțelor agravante legate de rolul său de lider al unei grupări de tip mafiot de care aparținea, cooperarea reclamantului cu autoritățile nu putea fi considerată „imposibilă” sau „inaplicabilă” în sensul dreptului național. 

Deși era adevărat că regimul intern le oferea deținuților condamnați posibilitatea de a alege să coopereze cu autoritățile judiciare, Curtea avea suspiciuni cu privire la caracterul liber al acestei alegeri și la oportunitatea echivalării lipsei de cooperare cu periculozitatea deținutului pentru societate. Eșecul de a coopera nu era întotdeauna rezultatul unei alegeri libere și deliberate, nici nu reflecta neapărat aderența continuă la „valorile penale” sau legăturile prezente cu organizația în discuție.

Refuzul de a coopera putea fi atribuit altor circumstanțe sau considerente (cum ar fi teama de represalii împotriva acestuia sau a familiei lui); dimpotrivă, decizia de a coopera putea fi bazată pe motive pur oportuniste. În asemenea scenarii, echivalarea lipsei de cooperare cu o prezumție absolută de pericol pentru societate eșua, în cele din urmă, să reflecte progresul actual al persoanei în vederea reabilitării.

În baza articolului 5 din Convenției, Curtea a reținut anterior că o prezumție legală a caracterului periculos putea fi justificată, în special în cazurile în care nu era una absolută, ci susceptibilă a fi răsturnată prin proba contrarie. Acest fapt era valabil, în special, în coroborare cu articolul 3 din Convenție, a cărui natură nu permitea nicio excepție. Cu privire la cooperarea cu autoritățile ca unic indiciu al faptului că deținutul a rupt contactul cu cercurile criminale și că s-a reabilitat, această situație nu avea în vedere alte indicii care puteau fi utilizate pentru a evalua progresul.

În acest caz, sistemul penitenciar italian oferea o serie de oportunități progresive pentru contactul cu societatea – cum ar fi munca în afara penitenciarului, concediul de închisoare, un regim parțial în custodie și liberarea condiționată, – concepute să ușureze resocializarea deținuților. Totuși, reclamantului nu i-au fost garantate aceste oportunități pentru reintegrarea socială, în ciuda faptului că diferite elemente probatorii din dosarul național indicau o schimbare pozitivă în personalitatea lui și un progres în legătură cu resocializarea.

Personalitatea unui deținut condamnat nu rămânea intactă din momentul comiterii infracțiunii: ea putea evolua în cursul executării pedepsei, așa cum o arată în procesul de resocializare. În acest caz, lipsa „cooperării cu organele judiciare” ridica o prezumție absolută a caracterului periculos care îl priva pe reclamant de orice posibilitate reală de liberare. Așadar, era imposibil pentru reclamant să demonstreze că detenția lui nu mai era justificată de motivele legitime de ordin penologic; continuând să echivaleze lipsa cooperării cu o prezumție absolută a caracterului periculos pentru societate, regimul instituit a evaluat în mod efectiv periculozitatea unei persoane prin trimitere la momentul comiterii infracțiunii, în loc să aibă în vedere procesul de reintegrare și progresele realizate de persoană din momentul condamnării.

Această prezumția absolută a constituit un impediment efectiv pentru tribunalul competent la examinarea cererii de eliberare condiționată și la stabilirea schimbării persoanei vizate, în cursul detenției sale, și a progreselor pentru reabilitare, astfel încât detenția ei să nu mai fie justificată de motive de ordin penologic. Implicarea tribunalului s-a limitat la constatarea neîntrunirii condițiilor cooperării, el neputând evalua istoria personală a deținutului și progresul pentru reabilitare.

Era adevărat că infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat viza un fenomen deosebit de periculos pentru societate. Mai mult, reforma în sistemul penitenciar care a dat naștere regimului în discuție a fost adoptată în 1992, în contextul unei situații de urgență, ca urmare a unui episod care a marcat profund Italia. Totuși, eforturile de combatere a acestui flagel nu puteau justifica derogarea de la prevederile articolului 3 din Convenție, care interzice în termeni absoluți tratamentul inuman sau degradant. Așadar, natura infracțiunilor incriminate reclamantului era irelevantă în acest context. Mai mult, scopul final al resocializării era să prevină repetarea infracțiunii și să protejeze societatea.

(ii) Cu privire la existența altor remedii de drept național pentru obținerea unei revizuiri a pedepsei – Cu referire la posibilitatea de a obține grațierea sau liberarea din motive umanitare (cum ar fi vârsta înaintată sau starea precară a sănătății), Curtea a reținut anterior că acest tip de remediu nu echivalează cu o „perspectivă de eliberare” în sensul noțiunii utilizate încă de la pronunțarea hotărârii Kafkaris v. Cipru ([MC], 21906/04, 12 februarie 2008, Nota informativă 105). Mai mult, Guvernul nu a oferit exemple de deținuți condamnați în situații similare care au obținut o ajustare a pedepsei lor prin grațierea prezidențială.

(iii) Concluzie – Regimul aplicabil reclamantului i-a limitat perspectivele de eliberare și posibilitatea de revizuire a pedepsei într-o măsură excesivă. Prin urmare, detenția pe viața nu putea fi considerată reductibilă, contrar principiului respectării demnității umane inerent Convenției și, în special, articolului 3. Totuși, Curtea a precizat că această constatare nu poate fi înțeleasă ca oferindu-i reclamantului perspectivele unei eliberări iminente.

Concluzie: încălcare (șase voturi la unu).

Articolul 46: Natura încălcării constatate îi impunea statului adoptarea unei reforme privind regimul detenției pe viață, preferabil prin adoptarea unei legislații, în scopul garantării posibilității revizuirii pedepsei. Acesta fapt ar trebui să le permită autorităților să stabilească dacă, în cursul executării pedepsei, deținutul s-a schimbat și a făcut progrese spre reabilitare, în măsura în care detenția lui să nu mai fie justificată de motive legitime de ordin penologic, acordând posibilitatea persoanei condamnate să cunoască ce are de făcut pentru a putea fi eliberată și condițiile care trebuie îndeplinite. Ruperea legăturilor cu cercurile mafiei putea fi exprimată în alte moduri decât cooperarea cu autoritățile judiciare și mecanismul automat prevăzut de legislația în vigoare. Totuși, Curtea a precizat că posibilitatea solicitării eliberării nu constituia neapărat un impediment pentru autorități de a refuza cererea, dacă persoana vizată continua să prezinte un pericol pentru societate.

Articolul 41: constatarea existenței unei încălcări este suficientă în privința oricărui prejudiciu moral suferit.

(A se vedea, de asemenea, fișa privind Detenția pe viață)

© Această traducere îi aparține Curții Constituționale. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova".

 

 
Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-46
Total vizitatori: 4859977  //   Vizitatori ieri: 2899  //   azi: 1419  //   Online: 34
Acces rapid