Prima   |  Rezumate CEDO   |  2019 | Mehmet Reşit Arslan și Orhan Bingöl v. Turcia. Imposibilitatea deținuților de a utiliza calculatorul sau de a accesa internetul în legătură cu studiile lor superioare. Încălcare
18.06
2019

Mehmet Reşit Arslan și Orhan Bingöl v. Turcia. Imposibilitatea deținuților de a utiliza calculatorul sau de a accesa internetul în legătură cu studiile lor superioare. Încălcare

318 Accesări    

Mehmet Reşit Arslan și Orhan Bingöl v. Turcia - 47121/06, 13988/07 și 34750/07
Hotărârea din 18.6.2019 [Secția a II-a]

Articolul 2 din Protocolul nr. 1

Dreptul la educație

Imposibilitatea deținuților de a utiliza calculatorul sau de a accesa internetul în legătură cu studiile lor superioare: încălcare

În fapt – În iunie 2006, cei doi reclamanți, care executau pedeapsa cu închisoarea pentru activități teroriste, au susținut un examen de intrare la două instituții de învățământ superior. Primul reclamant a fost admis pentru anul academic 2006/2007 la facultatea de management și economie politică, care oferea învățământ la distanță. Al doilea reclamant a obținut o notă care îl îndreptățea la un loc într-o instituție de învățământ superior, deși nu s-a înscris pentru anul academic 2006/2007.

În acest context și bazându-se pe legislația relevantă, cei doi reclamanți au cerut permisiunea de a utiliza un calculator cu acces la internet în camerele special stabilite de către autoritățile penitenciarului pentru a-și continua studiile superioare. Primul reclamant a cerut, de asemenea, permisiunea de a utiliza un dispozitiv electronic de traducere în celula lui. Cererile lor au fost respinse de autoritățile penitenciarului. Recursurile acestora împotriva deciziilor nu au avut succes.

În drept – Articolul 2 din Protocolul nr. 1

(a) Cu privire la câmpul de aplicare a primei teze a articolului 2 din Protocolul nr.1 – Solicitările pe care reclamanții le-au prezentat autorităților vizau utilizarea materialelor audiovizuale și a calculatoarelor sau a dispozitivelor electronice, cu scopul de a se pregăti pentru admiterea la universitate sau pentru a-și face studiile superioare. Prin urmare, nu prezenta importanță dacă al doilea reclamant s-a înscris deja sau nu la un curs. Ambii reclamanți urmăreau să-și continue studiile superioare în instituții care oferă învățământ la distanță și și-au bazat cererile pe faptul că au susținut examenul de intrare în 2006 pentru admiterea la instituțiile relevante.

Legislația turcă le permitea deținuților condamnați să-și continue studiile în închisoare pe măsura resurselor penitenciarului. În particular, autoritățile penitenciarului erau obligate să nu împiedice accesul la activitatea educațională disponibilă în interior. În acest sens, în baza articolului 67(3) din Legea nr. 5275, utilizarea resurselor audiovizuale de formare și a calculatoarelor cu acces la internet erau autorizate sub supraveghere în camere rezervate în acest scop de către autoritățile penitenciarului, în contextul programelor de reabilitare sau al cursurilor de formare. Această posibilitate a constituit un mijloc material indispensabil pentru a asigura exercițiul real al dreptului la educație, deoarece le permitea deținuților să se pregătească de examene pentru a fi admiși la instituții de învățământ superior și pentru a-și face, eventual, studiile. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, accesul la instituțiile de învățământ existente la un anumit moment constituie o parte integrantă a dreptului garantat de prima teză a articolului 2 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, capătul de cerere în discuție cădea sub incidența articolului 2.

(b) Cu privire la fondul cauzei – Dreptul intern le permitea deținuților să utilizeze calculatorul și internetul în anumite condiții. Totuși, această utilizare putea face obiectul supravegherii autorităților penitenciarului și putea fi restricționată în cazul persoanelor mai periculoase sau al celor condamnați de apartenența la o organizație ilegală. Limitarea drepturilor reclamanților era, astfel, prevăzută de lege și putea urmări scopurile legitime de prevenție a dezordinii sau infracțiunii.

Modul de reglementare a accesului la materialele audiovizuale de formare, la calculatoare și la internet intră în marja de apreciere a Statelor Contractante. În acest caz, penitenciarele dispuneau de mijloacele necesare care să le asigure deținuților posibilitatea oferită de lege. Mai mult, nicio justificare concretă a lipsei de resurse din penitenciarele în discuție nu a fost prezentată în cadrul procedurilor interne sau în fața Curții.

În plus, doleanța deținuților de a beneficia de posibilitatea oferită de legislația relevantă decurgea din dorința lor de a-și continua studiile.

Refuzul cererii primului reclamant de a utiliza un dispozitiv electronic cu funcții de calcul și de traducere din engleză în turcă și invers în celula acestuia era justificată, în special, de faptul că utilizarea acestui dispozitiv era permisă doar sub supraveghere, într-o cameră pregătită de către autoritățile penitenciarului.

Cu privire la accesul la calculatoare și la internet, deși considerentele de securitate invocate de către autoritățile naționale și de Guvern cu privire la reclamanții teroriști puteau fi considerate pertinente, tribunalele naționale n-au efectuat vreo analiză detaliată a riscurilor de securitate și au eșuat să pună în balanță diferitele interese vizate și să-și îndeplinească obligația de a preveni orice abuz de putere din partea administrației. În aceste condiții, Curtea nu a fost convinsă că au fost invocate motive suficiente care să justifice deciziile autorităților de negare a drepturilor garantate de articolul 67(3) din Legea nr. 5275.

Omisiuni similare nu i-au permis Curții să-și exercite supravegherea europeană privind problema aplicării de către autoritățile naționale a standardelor stabilite de jurisprudența sa referitoare la punerea în balanță a intereselor vizate.

Prin urmare, tribunalele naționale nu au asigurat un echilibru corect între dreptul reclamanților la educație și imperativele de ordine publică.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: constatarea existenței unei încălcări a constituit o satisfacție echitabilă în privința oricărui prejudiciu moral suferit; capătul de cerere privind prejudiciul material – respins.

(A se vedea, de asemenea, Velyo Velev v. Bulgaria, 16032/07, 27 mai 2014, Nota informativă 174; Kalda v. Estonia, 17429/10, 19 ianuarie 2016, Nota informativă 192; și Jankovskis v. Lituania, 21575/08, 17 ianuarie 2017, Nota informativă 203)

© Această traducere îi aparține Curții Constituționale. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova".

 
Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-46
Total vizitatori: 5037266  //   Vizitatori ieri: 3152  //   azi: 67  //   Online: 8
Acces rapid