Khusnutdinov și X v. Rusia. Refuzul tribunalelor naționale de a înapoia copilul tatălui, din cauza dorinței fetei de a rămâne cu bunicii. Nicio încălcare

Khusnutdinov și X v. Rusia - 76598/12
Hotărârea din 18.12.2018 [Secția a III-a]

Articolul 8

Articolul 8-1

Respectarea vieții de familie

Refuzul tribunalelor naționale de a înapoia copilul tatălui, din cauza dorinței fetei de a rămâne cu bunicii: nicio încălcare

În fapt – Primul reclamant a depus cererea din nume propriu și din numele fiicei sale, cea de-a doua reclamantă, care era minoră la data faptelor.

Cea de-a doua reclamantă a locuit împreună cu primul reclamant și cu mama ei de la naștere până în 1998; imediat după moartea mamei sale în decembrie 2008, ca măsură temporară, reclamanta a fost dată în îngrijire bunicilor materni, care trăiau în Uzbekistan. În martie 2009, bunicii au refuzat să o înapoieze pe cea de-a doua reclamantă tatălui ei. În septembrie 2010, primul reclamant a formulat o cerere în fața unui tribunal din Rusia, care a pronunțat o hotărâre, menținută în apel, cu privire la refuzul înapoierii către acesta a fiicei sale, făcându-se trimitere la dorința fetei de a rămâne în îngrijirea bunicilor săi.

Reclamanții s-au plâns de faptul că refuzul autorităților naționale de a dispune înapoierea celei de-a doua reclamante de la bunicii săi la primul reclamant le-a încălcat dreptul la respectarea vieții de familie.

În drept – Articolul 8

(a) Cu privire la admisibilitate: În baza articolului 34, poziția copiilor reclama o evaluare minuțioasă. În general, pentru a-și prezenta revendicările și pentru a-și reprezenta interesele, copiii trebuiau să se bazeze pe alte persoane și, realmente, ar putea să nu aibă vârsta sau să nu dețină capacitatea de a autoriza orice măsură care urmează a fi luată în numele lor. Prin urmare, o abordare restrictivă sau tehnică trebuia evitată, iar elementul esențial în asemenea cazuri consta în faptul că trebuiau examinate cu precădere orice chestiuni serioase cu privire la respectarea drepturilor copilului.

Primul reclamant era singurul părinte natural supraviețuitor al celei de-a doua reclamante; acesta era în conflict cu soacra sa, care a refuzat să-i înapoieze fiica după plasamentul temporar al acesteia și care a fost numită ulterior tutore al fetei de autoritățile din Uzbekistan. Nu era clar dacă primul reclamant era în continuare îndreptățit să acționeze pe teritoriul Rusiei din numele fiicei sale, de vreme ce deciziile autorităților din Uzbekistan nu fuseseră niciodată recunoscute în mod oficial în Rusia. Factorul decisiv consta în faptul că exista un conflict între un părinte natural și un tutore desemnat de către stat să reprezinte interesele unui minor. Prin urmare, chiar dacă primul reclamant era lipsit de autoritatea părintească, statutul său de tată natural era suficient pentru a-i acorda acestuia puterea necesară pentru a depune o cerere la Curte din numele fiicei sale, pentru a-i proteja interesele care, altfel, riscau să nu fie aduse în atenția Curții.

(b) Cu privire la fondul cauzei: Nu exista niciun motiv de îndoială cu privire la faptul că hotărârile tribunalelor naționale se bazau pe interesul superior al copilului. Tribunalele naționale au ținut cont, în special, de faptul că copilul și-a exprimat în mod clar dorința de a rămâne în îngrijirea bunicilor săi. La acea dată, reclamanta avea treisprezece ani și își putea forma propria opinie în această privință și putea înțelege consecințele alegerii sale. Odată ce copiii devin maturi și apți să-și formuleze propria opinie cu privire la relația lor cu părinții, tribunalele trebuie să acorde o pondere corespunzătoare părerilor și sentimentelor acestora, precum și dreptului la respectarea vieții lor private.

Nu exista nicio probă potrivit căreia primul reclamant ar fi solicitat vreodată o expertiză psihologică a fiicei sale. Atunci când reclamanta a fost audiată de către un tribunal din Uzbekistan cu privire la chestiunea întoarcerii la tatăl său, ea avea treisprezece ani și fusese asistată de un specialist desemnat de autoritatea tutelară. În asemenea circumstanțe, tribunalele naționale puteau considera în mod rezonabil că declarațiile ei reflectau adevăratele sale dorințe. Prin urmare, Curtea nu a fost convinsă că eșecul de a obține o expertiză psihologică a constituit o eroare de procedură.

Primul reclamant a decis să se adreseze unui tribunal din Rusia, în ciuda faptului că fiica sa locuia în Uzbekistan împreună cu bunicii, în timp ce el însuși locuia în SUA. Alegerea sa a afectat în mod inevitabil durata procedurilor și a făcut necesară adaptarea datelor ședințelor de judecată pentru a le permite părților să se deplaseze din Uzbekistan și din SUA la Moscova, unde aveau loc ședințele de judecată și, cel mai important, să trimită cereri de asistență juridică internațională autorităților din Uzbekistan, pentru ca acestea să ajute la stabilirea faptelor pertinente. Este adevărat că au existat multe întârzieri în procedurile care țineau de competența autorităților din Rusia. Totuși, în general, se pare că tribunalele naționale au respectat procedurile, care au durat puțin peste un an și opt luni, în două grade de jurisdicție, cu diligența necesară.

Deși în martie 2009 era cert faptul că socrii reclamantului nu doreau să-i înapoieze fiica, până în septembrie 2010 nu a fost clar dacă primul reclamant a formulat o cerere în fața vreunui tribunal. Într-adevăr, acesta a rămas pasiv pe parcursului primului an și jumătate de la separarea de fiica sa și a vizitat-o o singură dată în tot acest timp, chiar dacă îi era cunoscut locul aflării acesteia. Nu exista nicio probă potrivit căreia reclamantul ar fi făcut alte încercări de a o vizita și că a fost împiedicat în acest sens de către bunicii fetei. Reclamantul nu le-a solicitat autorităților din Uzbekistan, în special tribunalelor, asistență în vederea recuperării fiicei sale, deși acest mod de a acționa părea să fi fost cel mai logic, având în vedere faptul că fiica reclamantului se afla în Uzbekistan, sub jurisdicția autorităților uzbece.

Prin urmare, pe lângă faptul că a depus mai multe plângeri la autoritățile consulare ruse, pe parcursul primului an și jumătate de la separare primul reclamant nu a întreprins nicio acțiune semnificativă pentru a-și recupera fiica. Așadar, în loc să aibă o atitudine pro-activă, acesta a lăsat rezolvarea problemei în sarcina autorităților consulare ruse, care, în mod evident, nu aveau puterea de a influența situația din Uzbekistan. Perioada inițială în discuție s-a dovedit a fi una crucială pentru relația reclamantului cu fiica sa. În mod cert, deja în octombrie 2009, cu aproape un an înainte de formularea de către reclamant a cererii în fața unui tribunal din Rusia, fiica sa începuse să afirme că preferă să locuiască cu bunicii săi. Prin urmare, Curtea nu a fost convinsă că întârzierile pretinse în procedurile desfășurate la nivel național au condus la soluționarea de facto a cauzei, de vreme ce opinia fiicei reclamantului era deja formulată, în mod aparent, la momentul în care au început procedurile în discuție. Se pare că pasivitatea primului reclamant în perioada crucială inițială a separării a influențat deznodământul cauzei, prin diminuarea legăturii dintre reclamanți, dar și prin faptul că fata s-a obișnuit să locuiască cu bunicii săi și prin refuzul acesteia de a schimba această stare a lucrurilor.

În asemenea circumstanțe, ținând cont de durata șederii fetei la bunici, de atașamentul acesteia față de ei și de sentimentul că locuința lor era și locuința ei, se putea considera că decizia tribunalelor naționale de a respecta dorințele copilului și de a refuza înapoierea ei forțată și imediată către primul reclamant a fost luată în interesul copilului.

Decizia în discuție a fost pronunțată ca urmare a unor proceduri adversariale, în cadrul cărora primul reclamant a fost plasat într-o poziție care-i permitea să-și prezinte toate argumentele în sprijinul cererii de înapoiere a fiicei sale; de asemenea, acesta a avut acces la toate informațiile relevante pe care s-au bazat tribunalele. Procesul de luare a deciziei a fost unul corect, în măsura în care i-a permis primului reclamant să-și prezinte cazul în întregime, iar opinia celei de-a doua reclamante a fost ascultată și avută în vedere în măsura posibilului, în condițiile în care procedurile s-au desfășurat în Rusia, pe când aceasta locuia în Uzbekistan. Motivele prezentate de către tribunalele naționale erau relevante și suficiente. Prin urmare, prin refuzul de a dispune înapoierea celei de-a doua reclamante către tatăl său, tribunalele naționale nu și-au depășit marja largă de apreciere.

Concluzie: nicio încălcare (cinci voturi la două).

(Vezi și Hromadka și Hromadkova v. Rusia, 22909/10, 11 decembrie 2014, Nota informativă 180; Siebert v. Germania (dec.), 59008/00, 9 iunie 2005; Scozzari și Giunta v. Italia [MC], 39221/98 și 41963/98, 13 iulie 2000, Nota informativă 20; P., C. și S. v. Regatul Unit (dec.), 56547/00, 11 decembrie 2001; Hokkanen v. Finlanda, 19823/92, 23 septembrie 1994, Nota informativă)

© Această traducere îi aparține Curții Constituționale. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova".