Prima   |  Rezumate CEDO   |  2018 | Ilnseher v. Germania [MC]. Detenția preventivă subsecventă aplicată unui ucigaș condamnat pe baza evaluărilor psihiatrice potrivit cărora acesta continua să prezinte un pericol. Nicio încălcare
04.12
2018

Ilnseher v. Germania [MC]. Detenția preventivă subsecventă aplicată unui ucigaș condamnat pe baza evaluărilor psihiatrice potrivit cărora acesta continua să prezinte un pericol. Nicio încălcare

577 Accesări    

Ilnseher v. Germania [MC] - 10211/12 și 27505/14
Hotărârea din 4.12.2018 [MC]

Articolul 7

Articolul 7-1

Pedeapsă mai severă

Retroactivitate

Detenția preventivă subsecventă aplicată unui ucigaș condamnat pe baza evaluărilor psihiatrice potrivit cărora acesta continua să prezinte un pericol: nicio încălcare  

Articolul 5

Articolul 5-1-e

Alienat

Detenția preventivă subsecventă aplicată unui ucigaș condamnat pe baza evaluărilor psihiatrice potrivit cărora acesta continua să prezinte un pericol: nicio încălcare

În fapt – Reclamantul a fost condamnat în octombrie 1999 de către un tribunal regional la zece ani de închisoare pentru un omor comis din motive de ordin sexual în 1997, când avea vârsta de 19 ani. Detenția sa a fost prelungită ulterior prin intermediul unor hotărâri judecătorești succesive, cum ar fi hotărârea Tribunalului Regional din 3 august 2012, bazată pe expertize psihiatrice care constatau existența un risc sporit de comitere a unor infracțiuni grave similare cu caracter sexual și violent în cazul punerii sale în libertate. Între timp, pe 4 mai 2011, Curtea Constituțională Federală a pronunțat o hotărâre de principiu în care a conchis că prevederile referitoare la prelungirile subsecvente ale unei detenții preventive și cele referitoare la încheierile subsecvente de plasare în detenția preventivă erau incompatibile cu Constituția. În consecință, Curtea Constituțională a cerut modificarea legii. Așadar, legislativul a adoptat Legea privind detenția preventivă (individualizată), care a intrat în vigoare pe 1 iunie 2013. Din 20 iunie 2013, reclamantul era deținut într-un centru nou-construit de detenție preventivă, care avea un program de tratament intensiv al făptuitorilor de acte cu caracter sexual. Pe 18 septembrie 2014, în cadrul procedurii de control jurisdicțional periodic, a fost pronunțată o nouă hotărâre de menținere a detenției preventive a reclamantului.

În hotărârea pronunțată în unanimitate pe 2 februarie 2017, o Cameră a Curții a radiat de pe rolul ei capătul de cerere în privința căruia Guvernul a formulat o declarație unilaterală, care viza plângerile privind încălcarea articolelor 5 § 1 și 7 § 1, referitoare la perioada detenției preventive din 6 mai 2011 și până pe 20 iunie 2013, pe care reclamantul a petrecut-o în închisoare. În plus, ea a conchis, în unanimitate, că nu a existat nicio încălcare a articolelor 5 § 1 și 7 § 1 în privința detenției preventive retroactive a reclamantului începând cu 20 iunie 2013. Ea a considerat, în particular, că tribunalele germane au avut dreptate atunci când au conchis că tulburările mentale ale reclamantului erau de natură să-i justifice detenția ca alienat și că, de vreme ce detenția sa preventivă a fost dispusă avându-se în vedere aceste tulburări și cu scopul de a le trata, măsura nu putea fi calificată ca „pedeapsă”. În cele din urmă, reclamantul a fost internat într-un mediu terapeutic adecvat pe parcursul perioadei în discuție.

De asemenea, Camera a constatat, în unanimitate, lipsa vreunei încălcări a articolului 5 § 4 din perspectiva duratei procedurilor judiciare de control a detenției preventive provizorii a reclamantului, precum și lipsa vreunei încălcări a articolului 6 § 1, din perspectiva unei presupuse lipse de imparțialitate din partea judecătorului Tribunalului Regional. Acest judecător ar fi prevenit avocatul reclamantului că ar trebui să fie atent în situația în care acesta va fi eliberat, însă Camera a considerat că presupusul avertisment a fost făcut imediat după pronunțarea hotărârii de plasare în detenție preventivă și trebuia interpretat, în esență, ca o confirmare a constatărilor Tribunalului Regional.

Pe 29 mai 2017, cauza a fost trimisă la Marea Cameră, la cererea reclamantului.

În drept 

Perioada cuprinsă între 6 mai 2011 și 20 iunie 2013 nu ține de competența Marii Camere, de vreme ce acest capăt de cerere a fost radiat de pe rolul Camerei, ca urmare a formulării declarației unilaterale menționate mai sus.

Articolul 5 § 1 e): Perioada în discuție în cadrul procedurilor din fața Marii Camere a început la 20 iunie 2013, data la care reclamantul a fost transferat din închisoare în noul centru de detenție preventivă, și a luat sfârșit pe 18 septembrie 2014, atunci când a fost pronunțată o nouă hotărâre privind menținerea reclamantului în detenție preventivă, în cadrul procedurii de control judiciar periodic, pe care reclamantul putea să o conteste în mod separat în fața tribunalelor naționale.

(a) Motivele detenției – Tribunalele naționale au conchis, pe baza unei expertize medicale obiective efectuate de către experți psihiatri, că reclamantul suferea de o formă foarte severă de sadism sexual. Starea sa de sănătate impunea o terapie comprehensivă care tebuia să-i fie administrată fie în cadrul centrului de detenție preventivă, fie cadrul unui spital psihiatric. Reclamantul suferea, așadar, de o tulburare mintală în sensul dreptului german aplicabil, care prevedea că nu este necesar ca o asemenea tulburare să prezinte un nivel de gravitate care să excludă sau să atenueze răspunderea penală a persoanei vizate la momentul comiterii infracțiunii. Acest fapt a fost suficient pentru Curte să conchidă că starea de sănătate cu care a fost diagnosticat reclamantul constituia o veritabilă tulburare de ordin mintal, în scopurile articolului 5 § 1 e) din Convenție.

Mai mult, faptul că instanța de judecată a conchis, din absența unei tulburări grave de ordin mintal, că reclamantul a acționat cu discernământ atunci când a comis infracțiunea în 1997, nu este suficient pentru a pune la îndoială stabilirea faptelor de către tribunalele naționale privind sănătatea mintală a reclamantului începând cu 20 iunie 2013. Tribunalele naționale dispun de o anumită marjă de discreție, în special în privința fondului diagnosticelor clinice. În plus, Tribunalul Regional a abordat evoluția în timp în analiza condiției mintale a reclamantului de către de către medicii experți și tribunale. În contextul articolului 5 § 1 (e), este necesar doar să se stabilească dacă persoana vizată este alienată la data adoptării măsurii care o privează de libertate (și nu la data comiterii unei infracțiuni anterioare, care, în orice eventualitate, nu constituie o condiție prealabilă pentru detenție în baza acestui punct). În plus, pentru a stabili dacă tulburarea de ordin mintal este de tipul sau are gradul care pretinde internarea forțată, este necesar să se aprecieze, de obicei, periculozitatea persoanei la momentul pronunțării ordinului și în viitor. Având în vedere aceste elemente esențiale de natură prospectivă, detenția preventivă dispusă în privința reclamantului poate fi descrisă cel mai bine ca diind „subsecventă” comiterii infracțiunii și condamnării anterioare, în ciuda faptului că, la evaluarea periculozității sale, trebuia să se aibă în vedere și trecutul său infracțional, fapt care include un aspect retrospectiv.

Mai mult, Tribunalul Regional a considerat, pe bună dreptate, că tulburarea de ordin mintal a reclamantului era de un asemenea tip sau avea un asemenea grad care să reclame internarea forțată, dată fiind existența unui risc sporit, așa cum l-a stabilit tribunalul, ca reclamantul să comită din nou o altă infracțiune gravă similară celei pentru care a fost condamnat, în eventualitatea punerii sale în libertate.

În fine, validitatea menținerii în detenție a reclamantului depindea de persistența tulburării sale de ordin mintal. În conformitate cu dreptul național, tribunalele naționale nu puteau dispune menținerea sa în detenție preventivă în cadrul procedurilor ulterioare de control judiciar periodic, cu excepția cazului în care exista un risc sporit ca acesta să comită o nouă infracțiune din cauza tulburării, în eventualitatea punerii sale în libertate, și numai atât timp cât acest risc persista. Nimic din dosarul cauzei nu demonstra că acest risc încetase să existe pe perioada în discuție în acest caz.

Așadar, reclamantul era un „alienat”, în sensul articolului 5 § 1 (e).

(b) Detenția „legală” „potrivit căilor legale” – Detenția reclamantului a fost dispusă printr-o hotărâre a Tribunalului regional din 3 august 2012 și menținută în apel. În conformitate cu principiile stabilite de Curtea Constituțională Federală în hotărârea sa de principiu din 4 mai 2011, cum ar fi respectarea exigențelor articolului 5 § 1 e), așa cum a fost aplicată de către Tribunalul Regional, acest fapt presupunea deținerea reclamantului într-o instituție adecvată. Transferul reclamantului, pe 20 iunie 2013, la centrul de detenție preventivă, a fost conform cu ordinul pronunțat inițial de către Tribunalul Regional, care rămânea o bază validă pentru detenția reclamantului.

Prin urmare, de vreme ce acest centru îi oferea reclamantului un tratament personalizat care corespundea nevoilor și sănătății sale mintale, îmbunătățindu-i în mod semnificativ condițiile materiale de detenție, în comparație cu cele din închisoare, acesta a avut parte de un mediu terapeutic potrivit pentru o persoană deținută în calitate de pacient cu tulburări de ordin mintal. Reclamantul a fost deținut, în sensul articolului 5 § 1 (e), într-o instituție adecvată.

Tribunalele naționale au conchis, pe baza rapoartelor experților, că exista un risc sporit ca odată pus în libertate, reclamantul să comită o nouă infracțiune cu caracter sexual, și au considerat că măsuri mai puțin severe decât privarea de libertate ar fi insuficiente pentru a se proteja interesele individuale și colective. Având în vedere riscul ridicat ca persoanele vizate să devină victime ale uneia dintre cele mai grave infracțiuni sancționate de Codul penal, privarea de libertate impusă reclamantului era necesară în aceste circumstanțe.

(c) Concluzie – În măsura în care a fost executată ca rezultat al hotărârii imputate în perioada 20 iunie 2013 – 18 septembrie 2014 în centrul de detenție preventivă, detenția preventivă a reclamantului dispusă ulterior a fost una justificată în baza articolului 5 § 1 (e) ca detenție legală a unui „alienat”.

Concluzie: nicio încălcare (cincisprezece voturi la două).

Articolul 7

(a) Aprecierea Curții în cauzele anterioare de detenție preventivă – Atunci când a examinat dacă detenția preventivă contestată impusă reclamantului trebuie clasificată ca pedeapsă în sensul celei de-al doilea enunț al articolului 7 § 1 din Convenție, Curtea a trebuit să interpreteze în mod autonom noțiunea de pedeapsă prevăzută la articolul 7 § 1 în cauzele anterioare (vezi referințele de la sfârșitul acestui rezumat), având în vedere modul în care alte state părți la Convenție au clasificat măsuri comparabile.

În M. v. Germania, Curtea a conchis că detenția preventivă care a fost dispusă și executată în conformitate cu Codul penal în varianta în vigoare la acea dată, într-o aripă separată a unui penitenciar și fără a fi condiționată de existența unei tulburări psihice, trebuia clasificată drept pedeapsă. În Bergmann v. Germania, Curtea a fost chemată să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu articolul 7 § 1 a detenției reclamantului, prelungită ulterior și executată după expirarea perioadei de tranziție menționate mai sus, în conformitate cu Legea privind detenția preventivă (individualizată), într-un nou centru separat de detenție, adică în conformitate cu noul regim de detenție în materie preventivă. Totuși, în cazuri ca cel al reclamantului, unde detenția preventivă a fost extinsă din cauza și având în vedere nevoia de a trata o tulburare de ordin mintal, care constituia o nouă condiție prealabilă pentru o prelungire subsecventă a detenției sale, natura și scopul detenției s-au schimbat până la punctul în care nu mai puteau fi calificate drept pedeapsă în sensul articolului 7. O asemenea detenție preventivă era conformă cu articolul 7 (a se vedea W.P. v. Germania).

(b) Măsură impusă ca urmare a condamnării pentru comiterea unei infracțiuni – Ordinul de plasare în detenție preventivă a reclamantului nu a fost emis odată cu condamnarea sa, ci a fost impus printr-o hotărâre separată din 2012. Totuși, ordinul avea legătură cu condamnarea – deci îi „urma” acesteia –, în conformitate cu legislația internă.

Era clar atunci când Tribunalul Regional a emis ordinul pe 3 august 2012 că, după hotărârea de principiu a Curții Constituționale Federale din 4 mai 2011 pe care Tribunalul Regional a aplicat-o, reclamantul trebuia transferat cât de curând posibil într-o instituție care să-i ofere nu doar condiții mai apropiate de condițiile normale de viață, ci, în particular, un tratament terapeutic adaptat nevoilor sale ca pacient care suferă de tulburări mintale. Prin urmare, ordinul de plasare în detenția preventivă acoperea detenția reclamantului în noul centru de detenție preventivă în perioada aici în discuție.

c) Încadrarea măsurii în baza dreptului național – În dreptul național, detenția preventivă nu a fost considerată niciodată o pedeapsă în privința căreia se aplică interdicția constituțională absolută a pedepselor retroactive. În hotărârea sa de principiu din 4 mai 2011, Curtea Constituțională Federală a confirmat această regulă, contrazicând astfel constatările Curții cu privire la noțiunea de pedeapsă în baza articolului 7 din Convenție. Cu toate acestea, ea a considerat că prevederile Codului penal referitoare la impunerea și durata detenției preventive, așa cum erau ele atunci, nu respectau exigența constituțională a diferențierii între măsurile pur preventive, cum ar fi corecția și detenția preventivă, pe de o parte, și, pe de altă parte, sancțiuni ca închisoarea. Prin urmare, ea i-a cerut legislativului să amendeze prevederile referitoare la detenția preventivă din Codul penal. Astfel, amendamentele legislative la Codul penal aduse prin Legea de diferențiere a detenției preventive servesc la clarificarea și extinderea diferențelor dintre modalitățile de punere în executare a dețenției preventive și a pedeapsei cu închisoarea.

d) Natura și scopul măsurii detenției preventivă - Într-un dialog între Curte și Curtea Constituțională Federală, după pronunțarea hotărârii M. v. Germania și după răspunsul acesteia din urmă oferit în hotărârea sa din 4 mai 2011, autoritățile naționale au adoptat măsuri extinse la nivel judiciar, legislativ și executiv, în scopul ajustării executării detenției preventive la exigențele Constituției și ale Convenției. Astfel, în centrul de detenție preventivă creat în conformitate cu noul regim de detenție preventivă, condițiile materiale ale detenției impuse reclamantului ca alienat au fost ameliorate în mod considerabil în raport cu cele din închisorile ordinare, scopul fiind să se traseze o distincție între aceste două forme de detenție, după cum o cerea Constituția. Dincolo de toate, personalul de îngrijire specializat era mai numeros și le oferea deținuților din categoria reclamantului un tratament medical și terapeutic personalizat, în conformitate cu un plan de tratament individual. Abia după încheierea perioadei care face obiectul procedurii în discuție reclamantul a fost de acord să urmeze o parte din ofertele propuse de tratament. Totuși, tratamentul a fost adecvat, suficient și disponibil pentru el în perioada relevantă.

Pentru a putea dispune sau prelungi ulterior detenția preventivă a unui bolnav mental, era necesar ca în prealabil acesta să fi fost declarat vinovat de comiterea unei infracțiuni grave. Totuși, faptul că această măsură se axează acum pe îngrijirea medicală și terapeutică a persoanei în discuție a afectat natura și scopul detenției persoanelor din categoria reclamantului și a transformat-o într-o măsură axată pe tratamentul medical și terapeutic al persoanelor cu antecedente penale.

e) Proceduri asociate adoptării și implementării măsurii – Detenția preventivă i-a fost impusă reclamantului prin deciziile tribunalelor penale; implementarea ei ulterioară trebuia determinată de către tribunalele competente de executarea sentințelor, adică de tribunale care mai făceau parte din sistemul de justiție penală. Tribunalele din cadrul sistemului de justiție penală erau deosebit de experimentate în evaluarea necesității internării persoanelor cu deficiențe mintale care au comis o faptă penală, pentru că pronunțau hotărâri privind detenția în spitale de psihiatrie. De altfel, criteriile aplicabile pentru impunerea unei detenții preventive ar fi fost aceleași, indiferent dacă tribunalele civile sau penale, care făceau parte deopotrivă din sistemul instanțelor de drept comun, aveau competența impunerii acestei măsuri.

f) Gravitatea măsurii – Ordonanța de plasare în detenție preventivă aplicată în cazul reclamantului nu stabilea o durată maximă de detenție. Acest tip de ordonanță este impus cu titlu de ultima ratio, pentru că detenția preventivă face parte din măsurile cele mai grave, susceptibile a fi aplicate în baza Codului penal. De asemenea, de vreme ce detenția preventivă a reclamantului a fost dispusă atunci când acesta avea 35 de ani, el putea rămâne, eventual, în detenție, prin urmare, menținut în detenție mai mult decât cei care au fost supuși acestui tip de măsură la o vârstă mai avansată.

Totuși, gravitatea măsurii nu constituie în sine un element decisiv. Mai mult, contrar pedepselor privative, detenția preventivă nu dispunea de o durată minimă. Eliberarea reclamantului nu a fost condiționată de trecerea unei anumite perioade de timp, ci de constatarea, care trebuia stabilită de o instanță, că nu mai exista un risc ridicat de comitere a unor crime violente sau infracțiuni sexuale dintre cele mai grave din cauza tulburării sale mintale. Durata sa de detenție depindea mult de efectul măsurilor terapeutice necesare asupra sa. După transferul lui în noul centru de detenție preventivă, reclamantul era mai predispus să fie eliberat după aplicarea unor terapii adaptate nevoilor sale. De asemenea, detenția sa a fost supusă control judiciar regulat și la termene relativ scurte. Astfel, probabilitatea ca măsura să nu dureze prea mult a crescut. Acești factori au atenuat severitatea ordonanței de plasare în detenție preventivă.

g) Concluzie – Curtea a considerat că detenția preventivă aplicată în conformitate cu noul cadru legislativ pe parcursul perioadei aici în discuție nu mai putea fi calificată drept pedeapsă în înțelesul articolului 7 § 1. Detenția preventivă a reclamantului i-a fost impusă din cauza necesității și în vederea tratării tulburării sale mintale de care acesta suferea, ținându-se cont de trecutul său penal. Natura și scopul detenției sale preventive, în special, se deosebea în mod substanțial de cea a unei detenții ordinare preventive executate indiferent de existența unei tulburări mentale. Elementul punitiv al detenției preventive și legătura sa cu infracțiunea comisă de către reclamant au fost eliminate până la punctul în care, în aceste circumstanțe, măsura nu mai constituia o pedeapsă.

Având în vedere aceste constatări, nu era necesar să se examineze dacă prin ordonanța pentru și prin executarea detenției preventive ulterioare reclamantului i-a fost impusă o măsură mai gravă decât cea aplicabilă la data comiterii infracțiunii.

Concluzie: nicio încălcare (paisprezece voturi la trei).

Curtea a hotărât, de asemenea, în unanimitate, că nu a existat nicio încălcare a articolului 5 § 4 din cauza duratei procedurilor de control al legalității detenției provizorii preventive a reclamantului, care a fost conformă cu dreptul acestuia la o hotărâre pronunțată în mod prompt.

Curtea a hotărât, de asemenea, cu cinsprezece voturi la două, lipsa vreunei încălcări a articolului 6 § 1, în cadrul procedurilor privind legalitatea ordonanței de plasare a reclamantului în detenție preventivă, din cauza lipsei dovezilor potrivit cărora judecătorul ar fi avut o prejudecată împotriva reclamantului sau că existau îndoieli justificate în mod obiectiv cu privire la imparțialitatea sa în cadrul procedurilor în discuție.

(Vezi și M. v. Germania, 19359/04, 17 decembrie 2009, Nota informativă 125; Bergmann v. Germania, 23279/14, 7 ianuarie 2016, Nota informativă 192 ; și W.P. v. Germania, 55594/13, 6 octombrie 2016. Vezi și Glien v. Germania, 7345/12, 28 noiembrie 2013, Nota informativă 168, și Ghidul privind articolul 7 din Convenție)

© Această traducere îi aparține Curții Constituționale. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova".

 
Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-46
Total vizitatori: 5341037  //   Vizitatori ieri: 3464  //   azi: 2027  //   Online: 99
Acces rapid