Belli și Arquier-Martinez v. Elveția. Întreruperea prestațiilor pentru dizabilitate necontributive, dată fiind stabilirea reședinței peste hotare. Nicio încălcare

Belli și Arquier-Martinez v. Elveția - 65550/13 
Hotărârea din 11.12.2018 [Secția a III-a] 

Articolul 14

Discriminare

Întreruperea prestațiilor pentru dizabilitate necontributive, dată fiind stabilirea reședinței peste hotare: nicio încălcare

În fapt – Reclamantele sunt cetățeni elvețieni. Cea de-a doua reclamantă este mama și tutorele primei reclamante, o persoană adultă cu dizabilități încă de la naștere. Cât timp au locuit în Elveția, prima reclamantă a beneficiat de prestații pentru dizabilitatea ei (o prestație de invaliditate specială și o alocație pentru dizabilitate). După ce s-au mutat în Brazilia, dreptul ei la prestații a fost întrerupt. În baza legislației relevante, plata prestațiilor necontributive face obiectul unei exigențe a reședinței obișnuite în Elveția.

În drept – Articolul 14 coroborat cu articolul 8: Reclamantele s-au plâns de existența unei discriminări în comparație cu persoanele care au devenit invalide după ce au contribuit o perioadă de timp la sistemul de asigurare pentru invaliditate, de vreme ce acestea din urmă continuau să beneficieze de prestații dacă se mutau peste hotare.

(a) Cu privire la aplicabilitate – Prima reclamantă era surdă de la naștere și avea dificultăți de exprimare în limba maternă. Ea nu avea discernământ, din cauza unei grave dizabilități pentru care avea nevoie de o îngrijire permanentă, acordată de către cea de-a doua reclamantă, mama și tutorele ei. Prin urmare, situația lor presupunea „elemente suplimentare de dependență, care implicau mai mult decât legături emoționale obișnuite”, cu consecința aplicabilității garanțiilor „vieții de familie” în baza articolului 8, în mod exceptional, în cazul unei relații dintre persoane adulte. Mai mult, refuzul de a plăti prestațiile peste hotare putea afecta organizarea vieții de familie a reclamantelor. În consecință, cererea lor făcea incident articolul 8 din Convenție.

(b) Cu privire la fondul cauzei – Reclamantele s-au plâns de existența unei discriminări bazate pe faptul că primul reclamant și-a pierdut dreptul la prestațiile necontributive, a căror plată avea legătură cu reședința lor în Elveția. În opinia lor, ele au fost tratate în mod inegal în comparație cu persoanele care au putut contribui la sistem și care beneficiau de prestații, chiar dacă trăiau peste hotare. Discriminarea invocată era legată de natura dizabilității primei reclamante, împreună cu tipul de prestații în discuție (contributive sau necontributive). Curtea a acceptat faptul că cea de-a doua reclamantă își putea revendica și ea statutul de victimă, cel puțin indirectă sau prin asociere, în măsura în care, în plus față de îngrijirea pe care aceasta o acorda, ea inițiase proceduri pe plan național în calitatea ei de tutore al fiicei ei, care era incapabilă să discearnă.

Cele două tipuri de prestații în discuție corespundeau cu două seturi diferite de circumstanțe: prestația de invaliditate obișnuită era destinată persoanelor care au contribuit la sistemul de asigurare pentru invaliditate, pe când indemnizația pentru dizabilitate și prestația pentru invaliditate specială erau pentru persoanele care nu au contribuit. În viziunea Curții, situația primei reclamante era suficient de similară, dacă nu identică, cu cea a unei persoane a cărei dizabilitate s-a dezvoltat mai târziu, pe parcursul vieții, și care a beneficiat de o prestație care putea fi plătită peste hotare. Totuși, natura contributivă sau necontributivă a prestațiilor în discuție nu puteau exclude în mod decisiv, la această etapă, constatarea potrivit căreia situațiile erau similare în mod relevant, însă trebuiau avute în vedere la evaluarea justificării tratamentului diferențiat.

Cu privire la caracterul justificat al tratamentului diferențiat, Curtea a observat de la început că, în acest caz, dificultățile de ordin financiar și emoțional invocate de către reclamante, în situația în care s-ar fi întors în Elveția sau dacă ar fi rămas în Brazilia fără a beneficia de prestații, decurgeau din decizia celei de-a doua reclamante, o decizie luată în mod liber, de a părăsi Elveția, în ciuda legislației clare și accesibile privind imposibilitatea plății acelor prestații peste hotare. Reclamantele se puteau aștepta, așadar, că plata prestațiilor va înceta. De asemenea, ele nu puteau susține că o întoarcere în Elveția va prezenta dificultăți insurmontabile pentru acestea. Ca cetățeni elvețieni, ele se puteau întoarce în Elveția, unde au și locuit o mare perioadă din viața lor, și unde reclamanta continua să-și viziteze tatăl în mod constant.

Mai mult, poziția luată de către legislativul elvețian a fost conformă cu abordarea adoptată de către statele membre al Consiliului Europei și ale Uniunii Europene. Prestațiile în discuție erau destinate să asigure faptul că persoanele cu dizabilități care nu îndeplineau condițiile pentru obținerea unei prestații obișnuite puteau beneficia de mijloace suficiente pentru a locui în Elveția, datorită solidarității celorlalți. În opinia Curții, nu era contrar Convenției să condiționezi această solidaritate de disponibilitatea și de încrederea celorlalți și, în consecință, să o supui anumitor condiții cum ar fi exigența reședinței obișnuite în Elveția. Fusese rezonabil ca un stat care acordă prestații necontributive să aleagă să nu le plătească persoanelor cu reședința peste hotare, în special dacă costul traiului într-o altă țară era considerabil mai mic decât costul traiului în statul vizat.

Prin urmare, interesul primei reclamante de a obține plățile în discuție în aceleași condiții ca cele ale beneficiarilor prestațiilor contributive trebuia să cedeze, în acest caz, în fața interesului public al statului reclamat în garantarea principiului solidarității în sistemul de asigurare socială.

Dată fiind marja largă de apreciere în chestiunile de natură economică și socială și având în vedere, în principiu, alegerea de politică a legislativului, motivele avansate pentru justificarea tratamentului diferențiat nu au părut unele nerezonabile.

Concluzie: nicio încălcare (șase voturi la unu).

(Vezi și Di Trizio v. Elveția, 7186/09, 2 februarie 2016, Nota informativă 193)

© Această traducere îi aparține Curții Constituționale. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova".