Prima   |  Media   |  Rezumatele hotărârilor şi deciziilor relevante ale CEDO | CEDO: Mushegh Saghatelyan v. Armenia. Urmărirea penală și condamnarea unui activist după dispersarea unei întruniri pașnice. Încălcare
24.09
2018

CEDO: Mushegh Saghatelyan v. Armenia. Urmărirea penală și condamnarea unui activist după dispersarea unei întruniri pașnice. Încălcare

35 Accesări    

Mushegh Saghatelyan v. Armenia - 23086/08 

Hotărârea din 29.9.2018 [Secția I]

Articolul 11

Articolul 11-1

Libertatea de întrunire

Urmărirea penală și condamnarea unui activist după dispersarea unei întruniri pașnice: încălcare

Articolul 5

Articolul 5-1

Privarea de libertate

Legalitatea arestului și a detenției

 

Privarea nerecunoscută de libertate după „aducerea" suspectului la secția de poliție: încălcare

În fapt - După anunțarea rezultatelor preliminare ale alegerilor prezidențiale din 2008, principalul candidat al opoziției i-a chemat pe susținătorii săi să se adune în Piața Libertății din centrul Erevanului, pentru a protesta împotriva presupuselor nereguli comise în procesul electoral. Începând cu 20 februarie 2008, în fiecare zi au avut loc mitinguri la care au participat uneori zeci de mii de oameni. Câteva sute de demonstranți au rămas acolo în permanență, instalând o tabără în piață. Reclamantul era un participant activ la demonstrații. Pe 1 martie 2008, dimineața devreme, aproximativ 800 de ofițeri de poliție bine înarmați au intrat în piață și au dispersat demonstrația. Reclamantul a părăsit Piața Libertății și a fost arestat la scurt timp după evenimente. Acesta a fost condamnat ulterior în baza a două capete de acuzare privind „atacul asupra unui ofițer de poliție" și păstrarea ilegală a unei arme albe cu lamă.

În drept - Articolul 5 § 1: Detenția nerecunoscută a unei persoane a reprezentat o negare completă a garanțiilor fundamentale prevăzute de articolul 5 din Convenție și a constituit o încălcare extrem de gravă a acestei dispoziții.

Reclamantul a fost dus la secția de poliție pe 1 martie 2008, la ora 6.30. Totuși, potrivit înregistrării, el a fost arestat în aceeași zi, abia la ora 22:30. El a fost dus la poliție cu forța și nimic nu sugerase faptul că a fost liber să plece. În acest timp sau într-o parte din această perioadă, el a fost închis într-o celulă. Prin urmare, nu existase nici un motiv de îndoială că pe 1 martie 2008, între orele 6:30 și 22:30, reclamantul a fost lipsit de libertate în sensul articolului 5 § 1. Problema era dacă această privare de libertate a respectat cerința „legalității", în sensul articolului 5 § 1 din Convenție.

Potrivit Guvernului, până la ora 22:30. reclamantul nu a fost „arestat" în mod oficial și nici nu a avut statut de „suspect", în sensul dreptului național, dar a avut calitatea de „persoană adusă", fiind supusă aparent unei proceduri de pre-arestare, denumită „aducere". Nicio prevedere din Codul de procedură penală („CPP") nu conținea vreo normă privind pretinsul statut de „persoană adusă". Conceptul de „persoană adusă" pare să fi fost dezvoltat pentru prima dată de către Curtea de Casație, printr-o decizie din 2009. Anterior acesteia, nimic nu a sugerat faptul că dispozițiile relevante ale CPP au fost interpretate de către tribunalele naționale astfel încât să se prevadă o procedură de pre-arestare, denumită „aducere". Nici circumstanțele particulare ale cazului reclamantului nu sugerează ideea că privarea sa de libertate înainte de ora 22:30 a fost conformă cu o asemenea procedură. În special, singurul document în care se menționa că reclamantul fusese „adus" era un proces-verbal olograf intitulat „proces-verbal de aducere", care nu avea nicio bază în dreptul intern.

Statutul reclamantului a fost formalizat abia la 16 ore de la apariția sa forțată la secția de poliție. În acest timp, reclamantul fusese lipsit de orice sentiment de certitudine în privința libertății și securității sale personale, precum și de toate drepturile de care se bucură suspecții arestați potrivit CPP, inclusiv de dreptul de a fi asistat de un avocat și de dreptul de a-și informa familia imediat. Primele 16 ore de privare de libertate a reclamantului nu au fost confirmate în mod oficial.

Mai mult, reclamantul s-a aflat în custodia poliției cel puțin 84 de ore înainte de a fi adus în fața unui judecător. Astfel, s-a depășit perioada maximă de 72 de ore permisă de dreptul național. Un asemenea arest care a continuat în lipsa unui mandat judiciar pentru perioada care depășește 72 de ore era incompatibil cu dreptul național.

Concluzie: încălcare (unanimitate)

Articolul 11

(a) Dacă a existat o ingerință în exercitarea dreptului la libertatea de întrunire pașnică - Articolul 11 proteja doar dreptul la „întrunire pașnică", noțiune care nu acoperă o demonstrație în care organizatorii și participanții au intenții violente. Nu au existat dovezi care să arate că demonstrațiile din 20 februarie 2008 desfășurate în Piața Libertății au implicat instigarea la violență sau că au existat acte de violență înainte de operațiunea poliției desfășurate pe 1 martie 2008 dimineața devreme. Afirmația Guvernului potrivit căreia demonstranții plănuiseră să se înarmeze pentru a instiga la o tulburare în masă nu a fost demonstrată. Nu au existat dovezi care să arate că demonstranții folosiseră anumite arme de foc, explozibili sau arme cu lamă în timpul operațiunii poliției.

Prin urmare, a existat o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de întrunire pașnică, atât din cauza dispersării demonstrației, cât și din cauza urmăririi penale, a detenției și a condamnării ulterioare.

(b) Dacă ingerința a fost justificată - Autoritățile au permis întrunirea și, timp de nouă zile, nu au avut tentative de a o întrerupe. Explicația oficială a scopului operațiunii poliției din 1 martie 2008, cea de a verifica informațiile obținute potrivit cărora protestatarilor urmau să le fie distribuite arme, nu era suficient de credibilă și Curtea nu avea niciun motiv să se îndoiască de faptul că obiectivul intervenției poliției fusese cel de a dispersa tabăra și pe cei prezenți în Piața Libertății, precum și de a împiedica desfășurarea întrunirii în continuare.

Scopul demonstrației nu a fost cel de a obstrucționa exercițiul legal al unei activități a altor persoane, ci de a desfășura o dezbatere și de a crea o platformă de exprimare cu privire la o problemă publică de importanță politică majoră, legată direct de funcționarea democrației și care constituia o îngrijorare serioasă pentru segmente largi ale societății armene. Prin urmare, în cazul de față, autoritățile ar fi trebuit să demonstreze un grad mai mare de toleranță.

Acțiunile poliției nu par să fi făcut vreodată obiectul unei investigații independente și imparțiale. Dispersarea adunării din Piața Libertății fără o justificare suficientă și, aparent, fără avertizarea participanților de a se dispersa, precum și utilizarea nejustificată și excesivă a forței a reprezentat o măsură disproporționată care depășea ceea ce era rezonabil să se aștepte din partea autorităților, atunci când aduc atingere libertății de întrunire.

Faptele pe care se bazau acuzațiile împotriva reclamantului nu au fost susținute de probe, erau redactate în mod general și abstract, fără detalii specifice cu privire faptele presupus a fi comise. Se pare că reclamantul a fost urmărit penal și deținut pentru simplul fapt că a participat în mod activ și, eventual, că a organizat adunarea din Piața Libertății.

Reclamantul a fost urmărit penal și deținut în baza unor asemenea acuzații timp de cel puțin cinci luni, până când s-a renunțat la majoritatea din acestea, în special din cauza lipsei de probe. Practic, în același timp, au apărut noi dovezi și acuzații, iar reclamantul a fost învinuit de atacuri asupra ofițerilor de poliție și de păstrarea ilegală a unui cuțit. Reclamantul a afirmat că aceste acuzații erau unele artificiale și fabricate pentru a-l condamna cu orice preț, din cauza că era un activist de opoziție. Aceste afirmații nu păreau să fie nefondate. Modul în care s-a desfășurat cauza penală de la bun început împotriva reclamantului și faptul că, așa cum sa arătat mai sus, el a fost urmărit penal și deținut timp de aproape cinci luni pentru simplul fapt că a participat la demonstrații, au ridicat întrebări cu privire la motivele urmăririi penale a reclamantului. Nu era clar de ce nu au fost aduse acuzații împotriva reclamantului pentru o perioadă atât de lungă de timp, dacă în prima zi de arest fusese găsit, într-adevăr, un cuțit în posesia sa.

Sentințele judecătorești în cazul reclamantului au repetat, pur și simplu, ceea ce era scris în rechizitoriu, care se baza exclusiv pe mărturia polițiștilor interesați. Tribunalele naționale au eșuat să realizeze o analiză detaliată și obiectivă a faptelor care stau la baza acuzațiilor împotriva reclamantului, precum și să demonstreze rigurozitatea și examinarea minuțioasă care, în circumstanțele particulare ale cazului și având în vedere contextul general, erau cerute de la acestea pentru asigurarea aplicării efective a dreptului la libertatea de întrunire pașnică, garantat de articolul 11. În asemenea circumstanțe, nu se putea afirma că motivele invocate de către tribunalele naționale pentru a justifica ingerința au fost cu adevărat „relevante și suficiente", fapt care a privat reclamantul de protecția procedurală de care beneficia, în virtutea drepturilor sale prevăzute de articolul 11.

Chiar presupunând că dispersarea întrunirii adunării, precum și urmărirea penală, detenția și condamnarea reclamantului au fost conforme cu legea națională și au urmărit unul dintre scopurile legitime enumerate la articolul 11 § 2 al Convenției - probabil apărarea ordinii şi prevenirea infracțiunilor - măsurile în discuție nu fuseseră unele necesare într-o societate democratică. Mai mult, dispersarea întrunirii și măsurile punitive luate împotriva reclamantului nu au putut decât să-l descurajeze să participe la mitinguri politice. Fără îndoială, aceste măsuri au putut, de asemenea, să inhibe în mod serios pe ceilalți susținători ai opoziției și publicul larg de a participa la demonstrații și, în general, la dezbateri politice deschise.

Concluzie: încălcare (unanimitate)

De asemenea, Curtea a constatat, în unanimitate, o încălcare a aspectelor materiale și procedurale ale articolului 3, după ce a constatat că Guvernul nu s-a eliberat de sarcina probei și nu a furnizat o cerere satisfăcătoare și convingătoare cu privire la leziunile corporale ale reclamantului și că nu a fost efectuată nici o anchetă oficială, în mod special, cu privire la acuzațiile reclamantului privind aplicarea de rele-tratamente în ceea cel privește. De asemenea, Curtea a reținut că tribunalele naționale nu au furnizat motive relevante și suficiente care să justifice detenția reclamantului, încălcând articolul 5 § 3. În fine, Curtea a constatat o încălcare a articolului 6 § 1, constatând că tribunalele naționale au acceptat fără rezerve versiunea poliției cu privire la evenimente, nu au răspuns în mod corespunzător la niciun argument al reclamantului și au refuzat să audieze martorii apărării.

Articolul 41: 15,600 EUR pentru prejudiciul moral.

(Vezi, de asemenea, Hakobyan și alții v. Armenia, 34320/04, 10 aprilie 2012; Kasparov și alții v. Rusia, 21613/07, 3 octombrie 2013, Nota Informativă 167)

© Această traducere îi aparține Curții Constituționale. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova".

 
Arrow Prev

              

Arrow Next
Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-46
Total vizitatori: 4018694  //   Vizitatori ieri: 2965  //   azi: 2764  //   Online: 56


Acces rapid