Prima   |  Media   |  Rezumatele hotărârilor şi deciziilor relevante ale CEDO | CEDO: Centrum För Rättvisa v. Suedia. Proporționalitatea și garanțiile legislației suedeze privind semnalele intelligence. Nicio încălcare
18.07
2018

CEDO: Centrum För Rättvisa v. Suedia. Proporționalitatea și garanțiile legislației suedeze privind semnalele intelligence. Nicio încălcare

92 Accesări    

Centrum För Rättvisa v. Suedia - 35252/08

Hotărârea din 19.6.2018 [Secția a III-a]

Articolul 8

Articolul 8-1

Respectarea corespondenței

Proporționalitatea și garanțiile legislației suedeze privind semnalele intelligence: nicio încălcare 

În fapt - Reclamanta este o organizație neguvernamentală suedeză care reprezintă clienții în litigiile împotriva statului, clienți care, de altfel, pretind că le-au fost încălcate drepturile și libertățile garantate de Convenție și de legislația suedeză. Datorită naturii funcției sale de organizație neguvernamentală care monitorizează acțiunile actorilor statali, reclamanta consideră că există riscul ca convorbirile sale purtate prin telefonia mobilă sau wireless să fi fost sau să fie interceptate și analizate pe calea semnalelor intelligence.

În drept - Articolul 8: Legislația contestată privind semnalele intelligence a instituit un sistem de supraveghere secretă, care ar fi afectat toți utilizatorii serviciilor de telefonie mobilă și de internet, fără ca aceștia să fie informați cu privire la supraveghere. Niciun remediu național nu oferea motive detaliate ca răspuns pentru un reclamant, care bănuia că i-ar fi fost interceptate convorbirile. Prin urmare, simpla existență a legislației contestate a echivalat, în sine, cu o ingerință în exercițiul drepturilor reclamantei în baza articolului 8. Legislația relevantă a fost revizuită în varianta în vigoare la momentul examinării efectuate de către Curte. Măsurile permise de dreptul suedez urmăreau scopuri legitime în interesul securității naționale prin susținerea politicii suedeze în domeniul relațiilor externe, al apărării și al securității. De vreme ce statele beneficiază de o marjă largă de apreciere pentru a decide care tip de regim de interceptare este necesar pentru protecția securității naționale, discreția acordată acestora în administrarea unui regim de interceptare era mai restrânsă în mod obligatoriu. În cauza Roman Zakharov v. Rusia, Curtea a identificat garanțiile minime pe care trebuie să le conțină atât regimurile de interceptare în masă, cât și celelalte regimuri de interceptare, pentru a fi suficient de previzibile încât să minimizeze riscul abuzurilor de putere.  Adaptând aceste garanții minime, atunci când este necesar, pentru a reflecta funcționarea unui regim de interceptare în masă care are o legătură exclusivă cu problemele de securitate națională, Curtea a analizat ingerința contestată în baza următoarelor criterii:

 (i) Accesibilitatea legii naționale

Toate prevederile legale relevante pentru semnalele intelligence erau publicate oficial și erau accesibile pentru public.

 (ii) Câmpul de aplicare al semnalelor intelligence 

Legea privind semnalele intelligence stabilea în mod adecvat cele opt scopuri pentru care puteau fi efectuate semnalele intelligence. Semnalele intelligence efectuate în cazul cablurilor de fibră optică puteau afecta doar comunicațiile care treceau frontiera suedeză prin cablurile deținute de un furnizor de servicii de comunicații. În Suedia, convorbirile dintre un emițător și un receptor nu trebuiau interceptate, indiferent dacă sursa era eterul sau cablul. Institutul Național de Apărare Radio (FRA) putea intercepta, de asemenea, semnalele, ca parte a activităților sale de dezvoltare care puteau conduce la interceptarea și citirea de informații nerelevante pentru activitatea obișnuită de contraspionaj. Totuși, activitățile de dezvoltare erau esențiale pentru buna-funcționare a serviciului de informații externe, iar informațiile obținute puteau fi utilizate doar în conformitate cu scopurile stabilite de lege și cu directivele aplicabile în această materie. De asemenea, prevederile aplicabile activității obișnuite a serviciului de informații externe erau relevante pentru activitățile de dezvoltare și pentru orice interceptare a informațiilor din comunicații. Autoritatea pentru Protecția Datelor nu a identificat nicio probă potrivit căreia datele cu caracter personal fuseseră colectate în alte scopuri decât cele prevăzute pentru activitățile de semnale intelligence. De vreme ce autorităților polițienești le era permis să emită directive detaliate în materie de semnale intelligence, Legea privind Serviciul de Informații Externe excludea în mod clar utilizarea informațiilor externe pentru rezolvarea sarcinilor din domeniul punerii în aplicare a legii sau al prevenirii comiterii de infracțiuni. Prin urmare, legea stabilea câmpul de aplicare al mandatării și al efectuării de semnale intelligence acordat autorităților competente, precum și modul de exercitare al acestora, cu o claritate suficientă.

 (iii) Durata măsurilor de supraveghere secretă

Legea privind semnalele intelligence stabilea în mod clar perioada după care expira o autorizație, precum și condițiile în care aceasta putea fi reînnoită, nu și circumstanțele în care trebuia să înceteze interceptarea. Totuși, autorizațiile erau valabile pentru o perioadă de cel mult șase luni, iar o reînnoire a lor reclama un control al îndeplinirii condițiilor. Deși Inspectoratul de Informații Externe nu avea sarcina inspectării tuturor autorizațiilor privind semnalele intelligence, acesta putea decide dacă ar trebui să înceteze interceptarea unor informații în cazul în care, în timpul unei inspecții, se constata în mod evident faptul că interceptarea nu era conformă cu autorizația. Autorizațiile vizau colectarea de informații referitoare la amenințările la adresa securității naționale și nu persoanele suspectate de comiterea infracțiunilor. FRA-ul verifica în mod continuu dacă anumite date cu caracter personal pe care le-a interceptat erau încă necesare pentru activitățile sale privind semnalele intelligence. În aceste circumstanțe, garanțiile existente stabileau în mod adecvat durata, reînnoirea și anularea măsurilor de interceptare.

 (iv) Autorizarea măsurilor de supraveghere secretă

De vreme ce reprezentantul pentru protecția vieții private nu putea să conteste o hotărâre a Curții privind Informațiile Externe, nici să le raporteze autorităților de supraveghere neregulile constatate, prezența reprezentantului în cadrul examinărilor judiciare compensase, într-o măsură limitată, lipsa de transparență privind procedurile și hotărârile curții. Mai mult, semnalele intelligence ale FRA au făcut obiectul unui sistem de autorizare prealabilă, prin care FRA trebuia să supună unei examinări independente cererile de autorizare a desfășurării supravegherii în privința fiecărei misiuni de colectare a informațiilor. Sarcina examinării faptului dacă misiunea era compatibilă cu legislația aplicabilă și dacă colectarea de informații era proporțională cu ingerința rezultată în integritatea personală fusese încredințată unei autorități ai cărei membri de prezidiu erau sau au fost judecători. Mai mult, controlul Curții privind Informațiile Externe era unul extins, de vreme ce, în cererile sale, FRA trebuia să precizeze nu doar solicitarea privind misiunea în discuție și necesitatea informațiilor pe care urmărea să le dobândească, dar și purtătorii de semnale care trebuiau accesați și termenii de căutare care urmau a fi utilizați. Controlul judiciar efectuat de către Curtea privind Informațiile Externe avea o importanță crucială prin faptul că limita discreția FRA prin interpretarea întinderii mandatului și a efectuării semnalelor intelligence. În fine, chiar FRA putea decide că acordarea unei autorizații de către Curtea privind Informațiile Externe ar putea provoca întârzieri sau alte inconveniente de o importanță esențială pentru unul dintre scopurile specificate ale semnalelor intelligence. Totuși, o asemenea decizie trebuia urmată de o notificare imediată și de un control ulterior rapid al Curții privind Informațiile Externe, prin care autorizația putea fi modificată sau revocată. Așadar, prevederile și procedurile referitoare la sistemul de autorizare judiciară prealabilă acordau, în întregul lor, garanții importante împotriva abuzurilor.

 (v) Procedurile care trebuie respectate pentru stocarea, accesarea, examinarea, utilizarea și distrugerea datelor interceptate 

Personalul din cadrul FRA care gestiona datele cu caracter personal fusese verificat din perspectiva securității, iar în cazul datelor cu caracter personal, acesta era supus obligației de păstrare a confidențialității. Ei aveau obligația de a gestiona datele cu caracter personal în condiții de siguranță și puteau fi trași la răspundere penală dacă datele cu caracter personal ar fi fost administrate în mod defectuos. Mai mult, FRA trebuia să se asigure că datele cu caracter personal fuseseră colectate doar pentru anumite scopuri expres menționate și justificate, stabilite de direcția activităților de obținere a informațiilor externe prin intermediul directivelor privind activitatea de serviciu. De asemenea, datele cu caracter personal administrate trebuiau să fie adecvate și relevante în raport cu scopul prelucrării și nu puteau fi procesate mai mult decât ar fi fost necesar în acest scop. Trebuiau depuse toate eforturile rezonabile pentru corectarea, blocarea și distrugerea datelor cu caracter personal care erau incorecte sau incomplete în raport cu scopul urmărit. Situațiile în care datele interceptate trebuiau distruse erau reglementate prin mai multe prevederi. Deși era necesar ca FRA-ul să stocheze materiile prime înainte ca acestea să poată fi procesate în mod manual, Curtea a subliniat importanța radierii acestor date de îndată ce era evident că nu sunt pertinente pentru semnalele intelligence. În concluzie, legislația oferea garanții adecvate împotriva abuzului în prelucrarea datelor cu caracter personal și, prin urmare, servea protecției integrității personale a indivizilor.

 (vi) Condiții pentru divulgarea datelor interceptate către alte părți

Legislația nu făcea referire la necesitatea prevederii unui posibil prejudiciu pentru persoana vizată, menționând doar, în termeni foarte generali, că datele puteau fi divulgate „altor state sau organizații internaționale", astfel încât nu exista nicio dispoziție care să-i impună destinatarului să protejeze datele cu garanții similare celor aplicabile în baza legislației suedeze. De asemenea, în situația în care datele puteau fi comunicate - când era necesar, în scopul „cooperării internaționale în materie de apărare și al cooperării în materie de securitate" - exista o marjă largă de discreție. De vreme ce acești factori dădeau motive de îngrijorare privind posibilul abuz față de drepturile persoanelor, aceștia au fost contrabalansați în mod suficient de elementele de supraveghere. 

 (vii) Verificarea implementării măsurilor de supraveghere secretă

Curtea nu a identificat niciun motiv care să conteste independența Inspectoratului de Informații Externe. Verificarea Inspectoratului era eficientă, era deschisă controlului public și avea o importanță deosebită în asigurarea faptului că semnalele intelligence erau efectuate de o manieră care oferea garanții adecvate împotriva abuzului. Mai mult, dacă Autoritatea pentru Protecția Datelor constata că datele cu caracter personal fuseseră sau puteau fi procesate în mod ilegal, aceasta lua măsuri de remediere prin intermediul observațiilor adresate către FRA și îi putea solicita, de asemenea, unui tribunal administrativ să dispună distrugerea datelor cu caracter personal procesate în mod ilegal. În general, elementele de supraveghere furnizate de către Inspectoratul de Informații Externe și de către Autoritatea pentru Protecția Datelor îndeplineau cerințele în materie de supraveghere. De asemenea, Ombudsmanii parlamentari și Cancelarul Justiției aveau competențe generale de supraveghere în privința FRA.

 (viii) Notificarea privind efectuarea măsurilor de supraveghere secretă și remediile disponibile

Deși cerința de notificare a subiectului supus măsurilor de supraveghere secretă se referea la persoanele fizice și, prin urmare, nu era aplicabilă în cazul reclamantei, de vreme ce era, în orice caz, lipsită de semnificație practică din cauza caracterului secret, Curtea a considerat că este oportun să examineze problema notificării împreună cu remediile disponibile în Suedia.

Remediile disponibile pentru plângerile privind efectuarea supravegherii secrete nu includeau recurgerea la un tribunal, cu excepția apelului împotriva deciziilor FRA privind divulgarea și măsurile corective, remedii considerate ca fiind lipsite de efectivitate. Mai mult, se pare că nu era posibil ca o persoană să fie informată cu privire la faptul că efectiv i-au fost interceptate convorbirile sau, în general, să i se ofere decizii motivate. Totuși, existau mai multe remedii prin intermediul cărora o persoană putea iniția examinarea legalității măsurilor luate în cadrul operațiunii privind semnalele intelligence, în special prin cererile adresate Inspectoratului de Informații Externe, Ombudsmanilor parlamentari și Cancelarului Justiției. Deși nu oferea un răspuns complet și public pentru obiecțiile formulate de către un reclamant, ansamblul măsurilor trebuia considerat suficient în contextul actual. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a dat pondere etapelor anterioare ale supravegherii regimului, inclusiv examinării judiciare detaliate de către Curtea privind Informațiile Externe a cererilor de autorizații ale FRA pentru efectuarea semnalelor intelligence și verificării extensive și parțial publice din partea mai multor autorități, în special a Inspectoratului de Informații Externe.

În concluzie, deși era loc de îmbunătățiri în anumite domenii, examinat in abstracto, sistemul suedez al semnalelor intelligence nu prezenta deficiențe semnificative în structura și în funcționarea lui, ele fiind proporționale cu scopul urmărit, și oferea garanții adecvate și suficiente împotriva arbitrariului și riscului de abuz. Această constatare nu împiedică controlul răspunderii statului în baza Convenției acolo unde, de exemplu, reclamantul a fost informat despre o interceptare actuală.

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate)

(Vezi și Kennedy v. Regatul Unit26839/05, 18 mai 2010, Nota informativă 130; și Roman Zakharov v. Rusia [MC], 47143/06, 4 decembrie 2015 Nota informativă 191)

© Această traducere îi aparține Curții Constituționale. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova".

 
Arrow Prev

              

Arrow Next
Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-46
Total vizitatori: 4038326  //   Vizitatori ieri: 2994  //   azi: 281  //   Online: 57


Acces rapid