Prima   |  Media   |  Publicaţii | Unison în interpretare constituțională: Evoluția doctrinară a Curților Constituționale din Lituania și Moldova (despre forma de guvernământ)
16.12
2016

Unison în interpretare constituțională: Evoluția doctrinară a Curților Constituționale din Lituania și Moldova (despre forma de guvernământ)

   

Toma Birmontiene

 

 

Rezumat

Acest articol este dedicat analizei unor hotărâri ale Curților Constituționale din Lituania și Republica Moldova, care, potrivit autorului, ne indică asupra existenței unui "unison constituțional", prin faptul că instanțele de contencios constituțional, examinând chestiuni similare, au adoptat hotărâri comparabile, uneori știind, alteori neștiind despre existența unor raționamente similare expuse de cealaltă instanță, dat fiind că unele dintre deciziile menționate mai jos au fost adoptate la o diferență de timp de mai mult de un deceniu. Motivele care determină existența acestui unison, coerența acestuia, precum și alte aspecte, reprezintă obiectul prezentei cercetări care, datorită domeniului său de aplicare limitat, poate fi considerat ca fiind o introducere într-o analiză mai largă a acestor probleme.

 

Argumentele ce demonstrează similitudinea unor decizii din jurisprudențele constituționale

La sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, după redobândirea statalității și restabilirea configurației democratice a statului și consolidarea ulterioară după adoptarea noilor constituții, statele Europei Centrale și de Est au fost martori la răspândirea controlului de constituționalitate, și ca urmare, cooperarea dintre instituțiile de jurisdicție constituțională devenind indispensabilă. Fiind la începutul activității lor și nedispunând de experiența necesară, curțile constituționale nou înființate au studiat jurisprudența instituțiilor de control constituțional deja consolidate, analizând și învățând din activitatea și deciziile adoptate, în special datorită faptului că unele aspecte ce țin de dezvoltarea statalității erau comune; în examinarea acestor aspecte, experiența altor instanțe constituționale a servit drept sursă suplimentară de drept constituțional deosebit de valoroasă. Una dintre primele hotărâri ale Curții Constituționale a Ungariei cu privire la constituționalitatea pedepsei cu moartea, chiar dacă aceasta a suscitat anumite critici din cauza argumentării sale, a devenit un model pentru alte instanțe constituționale, cum ar fi Curtea Constituțională din Lituania sau cea din Africa de Sud, în adoptarea deciziilor de neconcordanță a  pedepsei capitale cu prevederile constituționale.

Până în prezent, cooperarea între instanțele constituționale a căpătat dimensiuni instituționale importante. În domeniul cooperării internaționale care implică diferite instanțe constituționale, un rol important îi revine Comisiei de la Veneția (Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept), care promovează cooperarea între instanțele constituționale și alte instituții similare. De-a lungul timpului au fost create organizații internaționale importante, cum ar fi Conferința Mondială privind Justiția Constituțională, Conferința Europeană a Curților Constituționale Europene, Asociația Curților Constituționale din Regiunea Mării Baltice și Mării Negre și altele, care au ca scop examinarea activității instanțelor constituționale și a deciziilor adoptate de acestea.

Dacă am răsfoi paginile constituțiilor din statele democratice, vom găsi foarte multe lucruri comune; acest fapt este determinat de esența statelor democratice, bazate pe respectarea drepturilor omului, care sunt consolidate prin dispozițiile respective, precum și de principiile constituționale privind stabilirea, separarea și echilibrarea ramurilor puterii de stat. Principiile consacrate ce țin de crearea instituțiilor de control constituțional, competențele și funcționarea acestora, de asemenea, au multe în comun. Luând în considerare că dreptul constituțional ne oferă regulile de formulare a principiile juridice-cheie, care sunt universal înțelese și recunoscute în statele democratice, cum ar fi statul de drept, separarea puterilor în stat, independența instanțelor și altele, interpretarea lor în jurisprudențele constituționale atrage după sine în mod inevitabil similitudini doctrinare sau chiar uniformitate. În doctrina constituțională academică, similitudinile în deciziile judiciare sau în doctrinele constituționale sunt identificate ca fiind împrumuturi legale, preluări constituționale, etc. În ciuda diferențelor de denumire, la baza acestui stă utilizarea jurisprudenței formulate de către o altă instanță, în cazurile în care este necesară soluționarea unor probleme dificile legate de controlul de constituționalitate. Domeniul drepturilor constituționale relevă un număr și mai mare de asemănări care rezultă din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare Convenție), precum și din activitatea și precedentul formulat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare CtEDO). Globalizarea dreptului, unificarea diferitelor domeniilor de drept, influența tratatelor internaționale și a legislației UE, inclusiv a activității CtEDO, determină curțile constituționale, atunci când se confruntă cu probleme similare de control al constituționalității, să emită deciziile corespunzătoare. Acest lucru este evident nu numai în raport cu dreptul comun. Precedentul formulat de CtEDO are o semnificație deosebită; nu este o raritate faptul că CtEDO soluționează situații în care deciziile instanțelor constituționale se bazează pe principiile elaborate tot de ea și, prin urmare, în mod inevitabil duc la apropierea sau similitudinea jurisprudențelor. Cu toate acestea, doctrina privind marja de apreciere face posibilă relevarea specificului dreptului constituțional național chiar  și în astfel de decizii.

Instanțele de contencios constituțional examinează nu doar chestiuni pur juridice, dar și probleme juridico-politice. Configurarea constituțională a statelor nu evită caracteristicile specifice unor anumite state sau grupuri mici de state. Astfel, de exemplu, orice tipologie a formelor de guvernare ale statelor conține excepții care sunt tipice unui anumit stat sau mai multor state particulare. Cu toate acestea, chiar și în acest domeniu, deciziile adoptate de curți demonstrează un anumit grad de similitudine. Care sunt motivele care stau la baza acestui fenomen? Este oare acest fenomen determinat de o situație analogică juridică și uneori, politică, sau totuși acest fenomen își are originea în decizia curților de a urma jurisprudența altei instanțe de jurisdicție constituțională, creându-se astfel premisele dezvoltării unor precedente juridice constituționale internaționale. Întrebarea este dacă instanțele constituționale, atunci când sunt conștiente de precedentele existente, ar trebui să le urmeze și să-și rezerve o marjă largă de apreciere, sau dacă, dimpotrivă, jurisprudența constituțională nu permite astfel de precedente, din moment ce Constituția și dreptul constituțional formează nucleul legislației naționale și definesc bazele suveranității statului; prin urmare, instituția de contencios constituțional trebuie să aplice în mod exclusiv principiile explicite și implicite consolidate în Constituție și să invoce toate celelalte surse juridice, inclusiv cele internaționale, exclusiv ca surse de inspirație sau suplimentare, ce fundamentează direcția specifică a raționamentului utilizat de instanță. Totuși, o astfel de abordare conservativă, în primul rând, poate fi respinsă luând în considerare influența sus-menționată a Convenției asupra jurisprudențelor constituționale; în plus, această abordare nu se potrivește cu faptul că domeniul drepturilor constituționale din statele întemeiate pe principiile statului de drept și respectarea drepturilor omului a vizat formarea unor criterii comune uniforme de protecție a drepturilor omului și, în special, de protecție a domeniului de implementare a acestora; în cele din urmă, principiile inspirate din Convenție, care se suprapun cu criteriile înrădăcinate în constituții, sunt înțelese ca fiind universale și uniforme, iar precedentul dezvoltat de CtEDO este considerat o sursă pentru dreptul constituțional național.

Cooperarea jurisprudențială a curților constituționale se manifestă prin diferite forme. Există o practică comună constantă, prin care curțile înseși indică faptul că, în soluționarea unor chestiuni, ei s-au inspirat dintr-o decizie specifică sau din precedentul unei alte instanțe de contencios constituțional. Dar, uneori, o decizie similară poate fi luată fără a ști de existența unor raționamente similare expuse de o altă instanță, dat fiind că deciziile au fost adoptate după un deceniu sau mai mult. Acest tip de unison în jurisprudența instanțelor constituționale își găsește reflectarea în unele hotărâri pronunțate de Curțile Constituționale din Lituania și Republica Moldova.


Particularitățile ce țin de forma de guvernamânt a statului. Împuternicirile constituționale ale Președintelui țării în partea ce ține de formarea Guvernului

Hotărârea Curții Constituționale a Lituaniei din 10 ianuarie 1998 și hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova din 29 decembrie 2015, care învederează un exemplu clasic de unison constituțional, au fost adoptate la o diferență de timp de mai mult de un deceniu; cu toate acestea, între ele există asemănări considerabile în ceea ce ține de următoarele: care formă de guvernământ a statului este stabilită de prevederile constituționale și ce puteri constituționale sunt conferite Președintelui statului în formarea guvernului și nominalizarea unui candidat pentru funcția de prim-ministru. Cu toate că în statele democratice prerogativele Președintelui în formarea guvernului și luarea deciziei cu privire la un candidat pentru funcția de prim-ministru, care urmează să fie aprobat de Parlament, sunt în general reglementate prin dispoziții constituționale specifice, totuși aceste competențe sunt adesea reglementate în paralel și de anumite convenții constituționale, acest lucru fiind valabil mai ales în sistemele de "drept comun". Aceste convenții constituționale au un rol important în stabilirea echilibrului între puterile de stat și evitarea conflictelor constituționale. Spre exemplu, doctrina constituțională franceză dictează anumite reguli în acest sens. Cu toate acestea, în absența unor astfel de convenții sau în cazul unor dezacorduri între politicieni, interpretarea prevederilor constituționale de către instituția de control constituțional devine inevitabilă. De obicei, această situație se produce în cazul în care modificarea prevederilor constituționale este complicată și, respectiv, soluționarea problemei îi revine Curții Constituționale.

Este discutabilă capacitatea Constituției de a oferi soluții în orice circumstanțe posibile sau de a prevedea posibilele întorsături și schimbări de situație în relațiile reciproce dintre puterile în stat. Constituția este un act de putere constitutiv, întemeiat pe experiența trecutului, dar și desemnat să influențeze, într-un mod eficient, viitorul statului. Astfel, este incert dacă este capabilă sau nu Constituția să prevadă orice variabilă în relațiile dintre ramurile puterii de stat. În cazul unor dezacorduri între instituțiile de stat, apare întrebarea rezonabilă, dacă este sau nu, în toate aceste cazuri,  necesară modificarea Constituției sau dacă același efect poate fi realizat de instituția de control constituțional prin intermediul interpretării prevederilor Constituției.

În anumite cazuri, interpretarea prevederilor Constituției în actele Curții Constituționale nu numai că face posibilă evitarea conflictelor, dar și oferă linii directorii pentru cooperarea ulterioară între instituțiile de stat. Un succes în acest sens poate fi considerată decizia Curții Constituționale a Lituaniei din 10 ianuarie 1998, prin care a fost stabilită doctrina ce stă la baza relațiilor din organele executive (Președinte și Guvern) și a oferit răspunsul la întrebarea cu privire la forma de guvernământ a statului, care este implicit stabilită în prevederile Constituției.

Conflictele dintre președinți și prim-miniștri ce țin de numirile în funcție nu sunt rare în țările care au adoptat noi constituții și au consfințit principii de guvernare bazate pe separarea puterilor în stat. În Lituania, după alegerea Președintelui, conflictul dintre Prim-ministru și Președinte cu privire la atribuțiile Președintelui (și Parlamentului) privind numirea și eliberarea din funcție a Primului-ministru (și Guvernului) s-a transformat într-un litigiu constituțional și, în consecință, a dus la adoptarea hotărârii Curții Constituționale din 10 ianuarie 1998. Prin interpretarea prevederilor Constituției, Curtea Constituțională a constatat că forma de guvernământ în Lituania este parlamentară, cu elemente caracteristice unei republici semi-prezidențiale. În această hotărâre, în baza competențelor autorităților de stat așa cum ele sunt stabilite în Constituție, Curtea Constituțională a clarificat că modelul de guvernare al statului Lituania constituie republica parlamentară. În același timp, Curtea Constituțională a menționat că forma de guvernământ a statului Lituania are, de asemenea, elemente caracteristice formei mixte de guvernământ (republică semi-prezidențială). Acest lucru se reflectă în competențele deținute de Parlament (Seim), șeful statului - Președintele Republicii și Guvern, precum și în configurația juridică a interacțiunii lor. Președintele este ales prin alegeri directe. Sistemul constituțional lituanian stabilește principiul responsabilității Guvernului față de Seim, care determină modul de formare a Guvernului; cadrul constituțional al ramurilor puterii de stat denotă faptul că numai un Guvern, care se bucură de încrederea Seimului își poate realiza competențele bazându-se pe principiile democrației parlamentare consfințite în Constituție.

În hotărârea menționată mai sus, Curtea Constituțională a interpretat competențele constituționale ale Președintelui în partea ce ține de numirea primului-ministru (și Guvernului), în sensul că Președintele Republicii nu poate alege în mod liber candidații pentru funcția de prim-ministru sau ministru, deoarece numirea acestor funcționari are loc, în toate cazurile, doar dacă Seimul (Parlamentul) are sau nu încredere în ei. De asemenea, Curtea Constituțională a subliniat că Președintele Republicii, ca parte a puterii executive, dispune de pârghii politice pentru a influența structura Guvernului, care nu trebuie să fie ignorate. Aș menționa că în partea descriptivă hotărârea conține, printre altele, referințe la jurisprudența constituțională franceză.

Curtea Constituțională a Republicii Moldova, în hotărârea sa din 29 decembrie 2015, s-a confruntat cu probleme similare în ceea ce privește forma de guvernământ a statului, sugerată de prevederile constituționale, și competențele constituționale acordate de aceste prevederi Președintelui statului în formarea guvernului și în cazul alegerii unui candidat pentru funcția de prim-ministru al unui nou guvern. Chiar dacă aceste hotărâri au fost adoptate la o distanță de mai mult de un deceniu, liniile lor de argumentare sunt asemănătoare; deși hotărârea Curții Constituționale a Moldovei nu conține nici o referință directă la hotărârea Curții Constituționale a Lituaniei din 10 ianuarie 1998, ambele hotărâri demonstrează existența unui unison în doctrinele constituționale.

În această hotărâre, Curtea Constituțională a Republicii Moldova a analizat pe larg temeiurile constituționale ale obligației constituționale a Președintelui Republicii Moldova privind desemnarea unui candidat pentru funcția de prim-ministru. Curtea Constituțională a examinat reglementările constituționale ale Franței, S.U.A., Germaniei, Italiei, Republicii Cehe și ale altor țări. Curtea Constituțională a subliniat că nu există o republică parlamentară în care Președintele ales de către majoritatea parlamentară are dreptul să dizolve Parlamentul deoarece majoritatea absolută a membrilor acestuia nu a acceptat candidatul său pentru funcția de prim-ministru.

Curtea Constituțională a Republicii Moldova a reținut că dispozițiile constituționale relevante (articolul 98.1 din Constituție) trebuie să fie interpretate ţinându-se cont de forma de guvernământ parlamentară din Republica Moldova. Curtea a constatat că dispozițiile constituționale (articolul 98.1 din Constituție) prevăd atribuţia exclusivă a Preşedintelui Republicii de a desemna un candidat pentru funcţia de Prim-ministru. În acelaşi timp, Curtea reţine că, deşi este exclusivă, atribuţia de desemnare nu poate fi însă discreţionară, deoarece Preşedintele va desemna un candidat pentru funcţia de premier numai în urma consultării fracţiunilor parlamentare. În procedura de formare şi învestire a Guvernului esenţial este votul Parlamentului. Guvernul va răspunde politic doar în faţa Parlamentului, care îl poate demite.

Urmărind acest raționament și ținând seama de principiile stabilite în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a Republicii Moldova a reținut că, pentru realizarea atribuţiei sale constituţionale de a propune candidatul pentru funcţia de Prim-ministru, Preşedintele Republicii Moldova, care este alesul majorităţii parlamentare, trebuie să-şi asigure prin consultarea fracţiunilor parlamentare susţinerea atât a majorităţii parlamentare, cât şi posibila cooperare constructivă a minorităţii aflate în opoziţie.

Curtea Constituțională a apreciat ca fiind, din punct de vedere legal, alogică interpretarea potrivit căreia Președintele are un drept discreționar de a desemna un candidat pentru funcția de prim-ministru. În acelaşi timp, Preşedintelui nu i se poate nega dreptul de a evalua calităţile, competenţa, experienţa şi, în fond, capacitatea unei persoane, implicate politic sau nu, să conducă Guvernul şi să-şi atragă sprijinul politic al majorităţii parlamentare, care îl va susţine pe întreaga durată a legislaturii, dar nu are un suport constituţional să-şi impună propriul candidat.

În cazul formării Guvernului în urma alegerilor parlamentare, Preşedintele nu poate să nu recunoască rezultatele votului popular, desemnarea efectuându-se în felul următor: Preşedintele ia act de rezultatele oficiale ale alegerilor şi încredinţează mandatul pentru formarea Guvernului unei persoane care a fost propusă de majoritatea absolută din Parlament. Astfel, fie se constituie o majoritate din forţele politice din Parlament, fie se dizolvă Parlamentul şi se recurge la alegeri anticipate.

Curtea Constituțională a ajuns la concluzia că în cazul constituirii unei majorități parlamentare absolute Președintele Republicii urmează să desemneze candidatul susținut de această majoritate. Doar în cazul în care nu este constituită o majoritate parlamentară absolută, Președintele Republicii Moldova are obligaţia, după consultarea fracţiunilor parlamentare, de a desemna un candidat pentru funcţia de Prim-ministru, chiar dacă fracţiunile parlamentare nu sunt de acord cu propunerea Preşedintelui.

Doctrina constituțională formulată în această hotărâre cu privire la atribuția Președintelui Republicii de a desemna un candidat pentru funcția de prim-ministru, care urmează a fi aprobat de către Parlament în cazul formării unui nou Guvern, poate fi aplicată și la formarea Guvernului ca urmare a alegerilor parlamentare, precum și în cazul în care se formează un nou Guvern în urma demisiei celui anterior sau după ce o moțiune de cenzură este votată în Parlament.

Luând în considerare doctrina constituțională, care a fost formulată în hotărârea din 29 decembrie 2015, cu privire la atribuția Președintelui Republicii de a propune un candidat pentru funcția de prim-ministru, care urmează a fi aprobat de către Parlament, este important de a analiza hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova din 22 aprilie 2013 cu privire la competențele Preşedintelui Republicii de a desemna un Prim-ministru. În această hotărâre, Curtea a examinat problema desemnării unui prim-ministru interimar ca urmare a demiterii Guvernului de către Parlament prin moțiune de cenzură, bazată pe suspiciuni de implicare a membrilor acestuia în acte de corupție. În această hotărâre, Curtea Constituțională a interpretat prevederile articolului 101 alineatul (2) din Constituția Republicii Moldova. În jurisprudența sa, ce ține de desemnarea unui prim-ministru interimar, Curtea Constituțională a subliniat că, în cazul demisiei Guvernului prin moţiune de cenzură pentru suspiciuni de corupţie, Președintele Republicii nu poate numi în funcția de Prim-ministru interimar pe același Primul-ministru al Guvernului care a fost demis pentru suspiciuni de săvârșire a unor acte de corupție, și este obligat să desemneze un alt membru al Guvernului, a cărui integritate nu a fost afectată. În acest caz, Preşedintele nu este obligat să consulte fracţiunile parlamentare la desemnarea Prim-ministrului interimar. De asemenea, Curtea Constituțională a Republicii Moldova a menționat că nimic nu împiedică ca Preşedintele să consulte opinia acestora în privinţa opţiunii pentru un membru al Guvernului de a fi desemnat Prim-ministru interimar.

Astfel, în mod diferit față de situația în care se formează un nou guvern (în urma alegerilor parlamentare sau din alte motive care au dus la demisia sau demiterea Guvernului), în cazul substituirii temporare a Primului-ministru, Președintele Republicii nu are obligația să consulte fracțiunile parlamentare și dispune de competența discreționară de a alege un membru al cabinetului de miniștri să îndeplinească atribuțiile de Prim-ministru interimar.

Jurisprudența constituțională în partea ce ține de atribuțiile Președintelui, formulată prin hotărârea din 29 decembrie 2015, trebuie, în primul rând, să fie evaluată în contextul dispozițiilor Constituției Republicii Moldova, care erau în vigoare la momentul adoptării hotărârii menționate, și anume în contextul în care Președintele Republicii, ca urmare a modificărilor constituționale din 2000, era ales fr Parlament. În Hotărârea sa din 4 martie 2016, Curtea Constituțională a Republicii Moldova a hotărât că amendamentele constituționale referitoare la modul de alegere a Președintelui erau contrare Constituției; în consecință, prevederea constituțională anterioară prin care Președintele era ales prin alegeri directe a fost revigorată.

Amendamentele constituționale din anul 2000 au anulat alegerea Președintelui prin vot direct, acesta urmând să fie ales de către Parlament cu votul a 3/5 din numărul membrilor săi. Ca urmare, amendamentele constituționale, care prevedeau un sistem diferit și mai complicat de alegere a Președintelui, au provocat instabilitate politică. În Hotărârea sa din 4 martie 2016, Curtea Constituțională, examinând elementele procedurale și de fond, a constatat nu numai eșecul respectării procedurii de adoptare a amendamentelor constituționale, dar și, inter alia că modificarea contestată a articolului 78 a generat o rupere a unității materiei constituționale, deoarece nu a reușit să asigure funcționarea normală a instituției prezidențiale și a generat un sistem imperfect de guvernare, iar în urma examinării diferitelor aspecte ale constituționalității legii de modificare a Constituției, Curtea Constituțională a declarat că aceasta era contrară Constituției. În această hotărâre, Curtea Constituțională a descris situația care a apărut după declararea neconstituționalității amendamentelor constituționale și a subliniat faptul că urmează a fi aplicată din nou redacția anterioară a  articolului 78 din Constituție, ce exista înainte de intrarea în vigoare a legii contestate, astfel încât preşedintele Republicii să fie ales prin vot popular.

Analizând relevanța jurisprudenței în cauză, trebuie să fim conștienți că Hotărârea din 29 decembrie 2015, în partea ce ține de atribuțiile Președintelui Republicii în formarea Guvernului a fost interpretată ținându-se cont de modalitatea anterioară de alegere a Președintelui, precum și de modul în care această jurisprudență se potrivește cu configurația constituțională, deja schimbată, existentă în prezent, ca urmare a Hotărârii Curții Constituționale a Republicii Moldova din 4 martie 2016, prin care, după cum am menționat anterior, o serie de amendamente aduse Constituției Republicii Moldova în anul 2000, în ceea ce privește modul de alegere a Preşedintelui Republicii, au fost declarate neconstituționale. Potrivit prevederilor articolului 78 din Constituția Republicii Moldova, adoptată în anul 1994, care sunt actualmente în vigoare, Președintele Republicii este ales nu de către Parlamente, ci prin alegeri generale directe.

În Hotărârea din 29 decembrie 2015, prin interpretarea atribuțiilor Președintelui de a desemna un candidat pentru funcția de Prim-ministru care urmează să fie aprobat de Parlament, Curtea Constituțională a Republicii Moldova a subliniat, ca fiind unul dintre principalele argumente, procedura de alegere a Preşedintelui Republicii, care afectează conținutul atribuțiilor prezidențiale. Este de menționat că amendarea Constituției în anul 2000 a vizat nu numai modul de alegere a Președintelui, ci și atribuțiile acestuia. Această din urmă modificare nu a fost examinată în hotărârea din 4 martie 2016 (și nici nu a fost contestată de autorii sesizării). Luând în considerare amendamentele constituționale din anul 2000, putem presupune că această chestiune nu a fost examinată  de Curtea Constituțională a Republicii Moldova din cauza faptului că amendamentul ce ține de atribuțiile Președintelui, care prevedea restrângerea atribuțiilor acestuia în ceea ce privește Guvernul, a fost aprobat prin Avizul Curții Constituționale din anul 1999, care a examinat o serie de proiecte de amendare a Constituției; proiectul de amendare, ce ține de aspectul menționat anterior, a rămas neschimbat în procesul de adoptare în Parlament; prin urmare, temeiurile formale pentru adoptarea unor astfel de modificări ale Constituției nu ar trebui să devină un obiect de litigiu constituțional.

Luând în considerare modul de alegere a Președintelui Republicii prin alegeri directe și atribuțiile acestuia ce țin de dreptul discreționar de a propune un candidat pentru funcția de prim-ministru spre aprobare în Parlament, precum și unele atribuții ce țin de Guvern, Curtea Constituțională a ținut cont de reglementările inițiale privind configurația constituțională stabilită prin Constituția Republicii Moldova din anul 1994, care consolidau forma de guvernământ  ca fiind o republică semi-prezidențială și nu împiedicau Președintele să desemneze în mod liber un candidat pentru funcția de Prim-ministru spre aprobare în Parlament.

După ce Curtea Constituțională a pronunțat hotărârea din 4 martie 2016, prin care au fost declarate neconstituționale anumite amendamente constituționale, fiind schimbat modul de alegere a Președintelui, însă nu și atribuțiile sale, este posibil că jurisprudența dezvoltată în hotărârea din 29 decembrie 2015, în partea ce ține de atribuțiile Președintelui în desemnarea unui candidat pentru funcția de prim-ministru, care urmează să fie aprobat de Parlament, va continua să fie relevantă. Deoarece, după cum a indicat Curtea Constituțională a Republicii Moldova în Hotărârea din 4 martie 2016, forma de guvernământ a Republicii Moldova nu a fost afectată de schimbarea modului de alegere a Președintelui, Republica Moldova rămânând a fi o republică parlamentară.

În concluzie, se poate observa că forma de guvernământ a Republicii Lituania și cea a Republicii Moldova au trăsături comune. În conformitate cu reglementările constituționale din Lituania și Republica Moldova, președinții ambelor state sunt aleși prin vot universal, iar atribuțiile lor nu sunt largi. Astfel, jurisprudența constituțională formulată de Curtea Constituțională a Lituaniei în hotărârea sa din 10 ianuarie 1998 poate fi considerată relevantă în evaluarea cadrului constituțional al Republicii Moldova, forma sa de guvernământ și atribuțiile conferite Președintelui Republicii în formarea Guvernului. În lumina jurisprudenței constituționale dezvoltate de Curtea Constituțională a Lituaniei în Hotărârea din 10 ianuarie 1998, apare și o altă ipoteză, conform căreia Hotărârea din 4 martie 2016 a Curții Constituționale din Republica Moldova, ce a modificat modul de alegere a Preşedintelui Republicii, forma de guvernământ a Republicii parlamentare Moldova a dobândit, de asemenea, anumite elemente ale unei republici semi-prezidențiale, precum și faptul că jurisprudența constituțională formulată în Hotărârea Curții Constituționale a Lituaniei din 10 ianuarie 1998 poate fi considerată ca fiind pertinentă în interpretarea configurării constituționale actuale a Republicii Moldova.

Unisonul remarcat în jurisprudența constituțională se extinde și asupra altor hotărâri adoptate de Curțile Constituționale din Lituania și Republica Moldova. Acest fapt devine evident după analiza hotărârii Curții Constituționale a Lituaniei din 24 ianuarie 2014 și a Hotărârii Curții Constituționale a Republicii Moldova din 4 martie 2016 în partea ce ține de constituționalitatea modificărilor constituționale; sau a unor hotărâri ce vizează reducerea garanțiilor sociale în timpul crizei economice mondiale, inter alia, hotărârea Curții Constituționale a Lituaniei din 1 iulie 2013 și hotărârile Curții Constituționale a Republicii Moldova din 10 septembrie 2013 și 6 noiembrie 2014, etc.

Unisonul în jurisprudența constituțională este determinat de o multitudine de factori, printre care dezvoltarea statalității, trăsăturile comune ale configurării constituționale și procesele politice similare ce au loc în aceste state. Dincolo de aceasta, în lipsa unei cooperări strânse între curți și a eforturilor depuse pentru un fructuos schimb de experiență în domeniul jurisprudenței constituționale, aceste asemănări ar constitui cazuri izolate și unice, ce nu ar contribui la dezvoltarea unor precedente constituționale.



Profesor la Universitatea Mykolas Romeris din Vilnius, judecător în demisie al Curții Constituționale din Lituania (2005-2014).

 

Decizia Curții Constituționale a Ungariei nr. 23/1990 (X. 31.) privind abolirea pedepsei cu moartea (http://www.mkab.hu/letoltesek/en_ 0023_1990.pdf)

Critica raționamentului hotărârii Curții Constituționale a Ungariei nu era îndreptată împotriva deciziei în sine, ci se referă la modalitatea de interpretare constituțională. Vezi: Janos Kis, Constitutional Democracy, CEU Press. Budapesta, New York. 2003, p. 253-259. Gábor Attila Tóth, Túl a szövegen: Értekezés a magyar alkotmányról (Dincolo de text: Un tratat al Constituției), Osiris, Budapesta, 2009, pp 51-53.

Hotărârea Curții Constituționale a Lituaniei din 9 decembrie 1998. Acces online: www.lrkt.lt

S. vs Makwanyane și Altul (CCT3/94) [1995] ZACC 3; (Hotărârea Curții Constituționale a Africii de Sud din 6 iunie 1995).

Vezi :  Vlad Perju. Constitutional Transplants, Borrowing and Migrations, in Oxford Handbook of Comparative Constitutional Law, M. Rosenfeld și A. Sajo (ed), Oxford: Editura Universității Oxford, 2012, p. 1304-1327.

Influența Convenției și a legislației UE asupra jurisprudenței constituționale este pe larg analizată în raportul general și rapoartele naționale din cadrul celui de-al XVI-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene. Vezi: C. Grabenwater The co-operation of Constitutional Courts in Europe - Current Situation and Perspectives. Raport general și descrierea celor mai importante probleme, expuse la cel de-al XVI-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene. Cooperarea Curților Constituționale din Europa, Volumul I, Verlag Osterreich, 2014, p. 35-62.

De exemplu: În hotărârea Curții Constituționale a Lituaniei din 28 septembrie 2011 (privind Conceptul de Stat al Familiei) sunt analizate exemple din jurisprudența curților constituționale din Republica Cehă, Slovenia, Croația, Ungaria, Republica Federală Germania și a Consiliului Constituțional al Franței.

Principiul, de la care se porneşte în statele democratice, indiferent de forma de guvernământ, este acela că Guvernul trebuie să exprime voinţa majorităţii politice din Parlament. Preşedintele Franţei nu a numit niciodată pe altcineva decât pe cel propus de majoritatea parlamentară, chiar şi atunci când aceasta aparţinea adversarilor săi sau în pofida faptului că partidul prezidenţial era reprezentat de cei mai mulţi parlamentari, iar majoritatea parlamentară era formată de două partide mai mici. Acest lucru s-a întâmplat de trei ori în ultimii 30 de ani, cel mai notabil caz a avut loc în 1986, când socialistul François Mitterrand l-a numit Premier pe adversarul său Jacques Chirac (ulterior l-a numit la fel pe Eduard Balladur, iar câţiva ani mai târziu preşedintele Chirac l-a numit Premier pe socialistul Lionel Jospin). Această practică este reglementată prin convenție constituțională interpretativă.

Decizia Curții Constituționale a Lituaniei din 10 ianuarie 1998. Acces online: www.lrkt.lt

Vezi:  G. A. Toth. From Uneasy Compromises to Democratic Partnership. The Prospects of Central European Constitutionalism ?, "European Journal of Law Reform" 2011 (13)1, p.80-96; p. 84-85.

În hotărârea din 10 ianuarie 1998, Curtea Constituțională a analizat relațiile dintre Președintele Republicii și Guvern și a subliniat faptul că acestea sunt reglementate de normele Constituției. Conform Constituției, după aprobarea Seimului, Președintele Republicii numește prim-ministrul, îl însărcinează să formeze guvernul și aprobă componența guvernului; după aprobarea Seimului, Președintele îl revocă din funcție pe prim-ministru; acceptă demisia guvernului ca urmare a alegerii unui nou Seim și însărcinează guvernul să-și exercite funcțiile sale până la formarea unui nou guvern; acceptă demisia guvernului și, atunci când este necesar, îl însărcinează pe prim-ministru să-și continue atribuțiie sau îl însărcinează pe unul dintre miniștri cu exercitarea funcțiilor de prim-ministru, până la formarea noului Guvern; Președintele Republicii, după demisia Guvernului sau după ce acesta își preia atribuțiile sale, în termen de 15 zile, propune un candidat la funcția de prim-ministru spre aprobare Seimului, etc.

În hotărârea menționată, Curtea Constituțională a constatat că reglementarea constituțională privind demisia Guvernului după alegerea Președintelui Republicii amintește, cel puțin parțial, de tradiția constituțională a celei de-a Treia Republici Franceze, în partea ce ține de demisionarea Guvernului după alegerile parlamentare sau cele prezidențiale. Demisia după alegerile prezidențiale era numită "demisia de curtoazie" (démission de courtoise). După "demisia de curtoazie", Guvernul trebuia să fie aprobat din nou. Această procedură are o semnificație particulară datorită relației Guvernului cu șeful statului și ea reflectă anumite tendințe în dezvoltarea modelului de guvernare a statului.

Hotărârea Curții Constituționale nr.32 din 29.12.2015 pentru controlul constituţionalităţii Decretului Președintelui Republicii Moldova nr. 1877-VII din 21 decembrie 2015 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru // http://www.constcourt.md/ccdocview.php?tip=hotariri&docid=553&l=ro

Sesizarea adresată Curții Constituționale a Moldovei în principal a vizat condițiile de exercitare a atribuțiilor Președintelui Republicii Moldova privind desemnarea unui candidat pentru funcția de prim-ministru și s-a referit la un șir de principii constituționale interconexe, precum democrația, mandatul reprezentativ și relațiile între Parlament și Președintele Republicii în partea ce ține de desemnarea primului-ministru.

În perioada adoptării Hotărârii din 29 decembrie 2015, ca urmare a reformei constituționale din anul 2000 și până în martie 2016, în conformitate cu dispozițiile articolului 78 din Constituția Republicii Moldova din anul 1994, Președintele trebuia să fie ales de majoritatea parlamentară.

Hotărârea nr. 4 din 22 aprilie 2013 pentru controlul constituționalității Decretelor Președintelui Republicii Moldova nr.534-VII din 8 martie 2013 privind demisia Guvernului, în partea ce ține de menținerea în funcție a Prim-ministrului demis prin moțiune de cenzură (pentru suspiciuni de corupție) din data de 8 martie 2013 până la formarea noului guvern, și nr.584-VII din 10 aprilie 2013 privind desemnarea candidatului pentru funcția de Prim-ministru  //  http://www.constcourt.md/ccdocview.php?tip=hotariri&docid=443&l=en

 

Hotărârea privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Legii nr. 1115-XIV din 5 iulie 2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova (modul de alegere a Preşedintelui) // http://www.constcourt.md/ccdocview.php?tip=hotariri&docid=558&l=en

Ibidem

Legea nr. 1115-XIV din 5 iulie 2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova

După alegerile parlamentare din anul 2009 din Republica Moldova, nici un partid nu a fost în stare să formeze o majoritate și să creeze o coaliție necesară pentru a asigura 61 de voturi pentru candidatul la președinție. Din cauza faptului că nu a fost posibilă alegerea Președintelui Republicii, din 2009 până în 2012, aceste atribuții au fost exercitate de Președintele Parlamentului și a fost nevoie de alegeri parlamentare anticipate din cauza faptului că a eșuat alegerea Președintelui Republicii; în consecință, Parlamentul a fost dizolvat. Dl Timofti a fost ales Președinte al Republicii Moldova tocmai la 16 martie 2012.

Legea nr.1115 din 5 iulie 2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova; Monitorul Oficial nr.88-90/28.07.2000http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311032

Avizul Curții Constituționale nr.6 din 16.11 1999 asupra inițiativei de revizuire a Constituției Republicii Moldova (Monitorul Oficial 133-134/73, 02.12.1999) // http://www.constcourt.md/ccdocview.php?tip=avize&docid=27&l=ro

În Hotărârea din 29 decembrie 2015, Curtea Constituțională a Republicii Moldova face referire la hotărârile sale anterioare și menționează că, înainte de 5 iulie 2000, potrivit articolului 78 din Constituție, Președintele Republicii Moldova era ales de către cetățeni și, din punctul de vedere al reprezentării, această funcție se afla la un nivel similar ca cea a autorității legislative, bucurându-se de o gamă largă de atribuții. Președintele avea dreptul să inițieze amendamente la Constituție (articolul 141.1.c), să desemneze un candidat pentru funcția de prim-ministru, fără consultarea fracțiunilor parlamentare (articolul 98.1), să ia parte la ședințele Guvernului, precum și să le prezideze, să consulte Guvernul în chestiuni urgente sau de o importanță deosebită (articolul 83 din Constituție), etc.

Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Lituania din 24 ianuarie 2014. Acces web: www.lrkt.lt

Hotărârea privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Legii nr. 1115-XIV din 5 iulie 2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova (modul de alegere a Preşedintelui) // http://www.constcourt.md/ccdocview.php?tip=hotariri&docid=558&l=en

Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Lituania din 1 iulie 2013. La linie de acces: www.lrkt.lt

Hotărârea nr.24 din 10.09.2013 privind controlul constituționalității unor prevederi ale Anexei nr.2 la Legea nr.48 din 22 martie 2012 privind sistemul de salarizare a funcționarilor publici /

http://www.constcourt.md/ccdocview.php?tip=hotariri&docid=470&l=ro

Hotărârea nr.25 din 06.11.2014 privind controlul constituționalității unor prevederi ale Legii nr.146 din 17 iulie 2014 pentru modificarea și completarea unor acte legislative (salarizarea funcționarilor publici din cadrul instanțelor judecătorești și a judecătorilor)// http://www.constcourt.md/ccdocview.php?tip=hotariri&docid=514&l=ro


 

 

 

 
Arrow Prev

              

Arrow Next
Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-44
Total vizitatori: 2223664  //   Vizitatori ieri: 2134  //   azi: 962  //   Online: 94


Acces rapid