Elçi v. Turcia (dec.). Nicio exonerare de la exigența adresării la Curtea Constituțională. Inadmisibilă

Elçi v. Turcia (dec.) - 63129/15
Decizia din 29.1.2019 [Secția a II-a]

Articolul 35

Articolul 35-1

Epuizarea căilor interne de atac

Nicio exonerare de la exigența adresării la Curtea Constituțională: inadmisibilă

În fapt – În 2015, situația în materie de securitate din sud-estul Turciei s-a deteriorat din cauza intensificării ostilităților din partea grupărilor militare armate afiliate cu PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan). Ca răspuns, autoritățiile turce au declarat stări de asediu în unele sate și orașe, invocând scopul curățării tranșeelor săpate și al eliminării explozibililor instalați de către membrii grupărilor armate, precum și al protecției civililor de violențe.

În septembrie 2015, în orașul Cizre a fost declarată o stare continuă de asediu. Reclamantul a cerut în fața tribunalului administrativ suspendarea și anularea stării de asediu, susținând că guvernatorul a acționat ultra vires, pentru că legea nu-i acorda competența declarării starii de asediu. Tribunalul administrativ nu a acceptat cererea reclamantului privind suspendarea stării de asediu și a respins cazul pe fond. Ulterior, Curtea Constituțională a respins cererea acestuia privind aplicarea unei măsuri provizorii. Examinarea în fond era încă pendinte.

În decembrie 2015, a fost declarată o altă stare de asediu continuă, aceasta ramânând în vigoare până în martie 2016. Operațiunile s-au intensificat în cartierul reclamantului, iar în ianuarie 2016 reclamantul și familia lui și-au părăsit casa și s-au mutat într-un alt cartier din Cizre, unde conflictele nu erau atât de intense.

Cu privire la evenimentele care au avut loc după declararea stării de asediu din decembrie 2015, reclamantul s-a plâns la Curtea Europeană în baza articolului 2, invocând faptul că operațiunile de securitate din cartierul său nu au fost efectuate avându-se în vedere minimizarea riscului asupra vieții civililor care locuiau în zonă. De asemenea, acesta s-a plâns în baza articolului 5, invocînd faptul că în timpul stării de asediu era deținut, efectiv, în propria casă, iar acestei privări de libertate îi lipsea o bază legală adecvată.

În drept – Articolul 35 § 1 (epuizarea căilor interne de atac)

(a) În legătură cu capătul de cerere al reclamantului în baza articolului 2 – Reclamantul a decis să-și depună cererea direct în fața Curții, ca urmare a declarării stării de asediu în decembrie 2015, fără a recurge mai întâi la remediile interne. Acesta a susținut că a făcut apel la remediile interne, care s-au dovedit ineficiente în acele circumstanțe. El s-a plâns, în special, că modul în care Curtea Constituțională i-a respins cererea cu privire la aplicarea unei măsuri preventive a dat de înțeles, în mod cert, că acea curte nu-i poate oferi un remediu efectiv în privința cererilor generate de declararea stării de asediu.

Cu privire la capătul de cerere a reclamantului în baza articolului 2, hotărârea imputată a Curții Constituționale a fost pronunțată ca răspuns la o cerere precisă de aplicare a unei măsuri preventive speciale, care era limitată în întindere la presupusele amenițări cu care reclamantul s-ar fi confruntat în timpul stării de asediu declarate în septembrie 2015. Acea hotărâre a fost pronunțată în baza faptelor și a documentelor pe care reclamantul le-a prezentat Curții Constituționale ca probe ale amenințărilor, astfel că ea nu s-a antepronunțat în privința unor eventuale cereri referitoare la circumstanțe noi. Refuzul ulterior de admitere a cererilor depuse de către alte persoane în privința aplicării măsurilor provizorii referitoare la starea de asediu din decembrie 2015 nu putea fi avut în vedere, din același motiv, pentru a se considera că formularea unei cereri la Curtea Constituțională ar fi fost inutilă.

Afirmațiile reclamantului în fața Curții Constituționale cu privire la presupusele riscuri asupra vieții lui aveau, mai curând, un caracter general. În aceste circumstanțe, reclamantul nu putea exclude posibilitatea ca Curtea Constituțională să decidă altfel, în eventualitatea în care ar fi prezentat mai multe dovezi concrete referitoare la riscurile la adresa vieții lui, în special dacă operațiunile din localitatea sa s-au intensificat dupa starea de asediu declarată în decembrie 2015, după cum o susținea.

Hotărârea Curții Constituționale s-a referit doar la cererea reclamantului privind aplicarea unei măsuri provizorii. Având în vedere scopul special al mecanismului aplicării măsurilor provizorii, mecanism în care era necesară adoptarea unor măsuri urgente în vederea prevenirii prejudiciilor, până la adoptarea unei decizii cu privire la fond, nu se putea susține că refuzul aplicării unei asemenea măsuri prejudicia sau predetermina, ca atare, eventuala apreciere a Curții Constituționale cu privire la chestiunile de fond ale cererii reclamantului în baza articolului 2. Reclamantul nu putea fi considerat exonerat de recurgerea la remediile interne puse la dispoziția sa în legătură cu capătul de cerere în baza articolului 2, în special de remediul în fața Curții Constituționale.

(b) În legătură cu capătul de cerere al reclamantului în baza articolului 5 – Curtea Constituțională nu s-a pronunțat încă asupra problemei legalității declarării stării de asediu. În deciza sa preliminară, Curtea Constituțională a reținut că decizia declarării stării de asediu nu putea fi considerată „nefondată”, pentru că a fost avută în vedere asigurărea ordinii publice, protecția vieții persoanelor și a proprietății. Totuși, problema precisă referitoare la baza validă a stării de asediu în dreptul național rămânea a fi analizată de către Curtea Custituțională în cadrul examinării fondului cauzei.

Cererea individuală depusă la Curtea Constituțională era încă pendinte în fața ei, iar Curtea Constituțională urma să se pronunțe în hotărârea sa cu privire la fond. Prin urmare, capătul de cerere în baza acestei prevederi era prematur. Procedura formulării unei cereri individuale în fața Curții Consitituționale disponibilă în Turcia oferea, în principiu, un remediu efectiv împotriva încălcării drepturilor și a libertăților protejate de Convenție și, prin urmare, trebuia epuizat.

Concluzie: inadmisibilă (neepuizarea căilor interne de atac).

(Vezi, de asemenea, Vučković și Alții v. Serbia (obiecții preliminare) [MC], 17153/11 et al., 25 martie 2014, Nota informativă 172; și Koçintar v. Turcia (dec.), 77429/12, 1 iulie 2014, Nota informativă 176)

© Această traducere îi aparține Curții Constituționale. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova".