Ibragim Ibragimov și alții v. Rusia. Interzicerea cărților unui cunoscut teolog musulman clasic, declarate literatură extremistă. Încălcare

Ibragim Ibragimov și alții v. Rusia - 1413/08 și 28621/11
Hotărârea din 28.8.2018 [Secția a III-a]

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Interzicerea cărților unui cunoscut teolog musulman clasic, declarate literatură extremistă: încălcare

În fapt – Reclamanții au publicat sau au comandat publicarea cărților din colecția Risale-I Nur, o exegeză a Coranului scrisă în prima jumătate a secolului XX de către un cunoscut savant musulman turc, Said Nursi. Autoritățile musulmane din Rusia și din străinătate, precum și cercetătorii care studiază islamul afirmă că textele sale aparțin curentului islamic moderat, care susține relațiile bazate pe toleranță și cooperarea dintre religii și care se opune folosirii violenței. Cărțile au fost traduse în 50 de limbi și sunt disponibile în mai multe țări, atât în format fizic, cât și pe Internet. Acestea au fost folosite în scopuri religioase și educative, în moscheile și medresele rusești. Cărțile au fost declarate literatură extremistă, fapt care a condus la interzicerea publicării și a distribuirii acestora, precum și la confiscarea exemplarelor nedistribuite, în conformitate cu Legea privind suprimarea extremismului. Reclamanții au contestat fără succes această decizie.

În drept – Articolul 10 interpretat în lumina articolului 9: Ingerința în dreptul reclamanților la libertatea de exprimare, interpretată în lumina dreptului lor la libertatea religioasă, își avea baza juridică în Legea privind suprimarea extremismului. Având în vedere opinia Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția), care a constatat că definiția „activității extremiste” este una prea largă, imprecisă și care lasă loc de diferite interpretări, Curtea a lăsat deschisă problema dacă ingerința în dreptul reclamanților la libertatea de exprimare ar putea fi considerată „prevăzută de lege”. Măsurile contestate au urmărit realizarea scopurilor legitime de prevenire a tulburărilor și de protejare a integrității teritoriale, asigurarea ordinii publice și protecția drepturilor altor persoane. 

Deși dreptul național nu pretindea existența vreunui element de violență pentru ca o activitate să fie catalogată extremistă, tribunalele naționale au declarat cărțile lui Said Nursi ca fiind „extremiste”, în baza presupuselor incitări la „discordie religioasă” și propagandei despre superioritatea sau neajunsurile oamenilor în atitudinea lor față de religie. În motivarea hotărârilor, tribunalele naționale nu au făcut o evaluare independentă a textelor, ci s-au bazat doar pe o expertiză controversată care a furnizat principalele constatări juridice cu privire la caracterul extremist al cărților, acest fapt fiind departe de a putea rezolva problemele de ordin lingvistic și psihologic ale textelor. Tribunalele nu au pus în discuție necesitatea interzicerii cărților, având în vedere contextul în care au fost publicate, natura și formularea acestora, precum și potențialul lor de a provoca prejudicii. Tribunalele naționale nici măcar nu au menționat efectul interdicției în privința drepturilor reclamanților garantate de articolele 9 și 10. Mai mult, ele au respins în mod expeditiv toate dovezile prezentate de către reclamanți, care fuseseră direct relevante pentru evaluarea caracterului justificat al interzicerii cărților: opiniile autorităților musulmane și ale cercetătorilor din domeniul islamic, care au explicat contextul istoric în care au fost scrise cărțile, locul lor în sfera literaturii religioase islamice, în special faptul că acestea aparțineau de latura moderată a Islamului, nu de cea radicală, importanța lor pentru comunitatea musulmană rusă și mesajul lor general de toleranță, de cooperare între religii și de opunere față de violență.

Cu privire la prima cerere (nr. 1413/08), pentru că tribunalele naționale nici nu au indicat pasajele pe care le considerau „extremiste”, reclamanții nu au putut să reediteze cărțile în discuție după redactarea pasajelor problematice. Prin urmare, hotărârile tribunalelor naționale au constituit o interdicție absolută de publicare și de distribuire a cărților.

În cea de-a doua cerere (nr. 28621/11), tribunalul național a conchis că cartea în discuție îi tratează pe nemusulmani ca fiind inferiori musulmanilor, în măsura în care îi descria pe musulmani drept „cei credincioși” și „cei drepți”, iar pe toți ceilalți „desfrânați”, „filozofi”, „palavragii” și „oameni neînsemnați”. De asemenea, cartea susținea că a nu fi musulman reprezintă o „crimă infinit de mare”. Totuși, chiar dacă experții au susținut că astfel de afirmații erau unele obișnuite în textele religioase monoteiste, instanța le-a scos din context și nu le-a evaluat în lumina cărții ca întreg. Deși declarațiile contestate au promovat în mod clar ideea că este mai bine să fii musulman, decât nemusulman, fusese crucial faptul că acestea nu au insultat, ridiculizat sau defăimat nemusulmanii; nici nu au folosit termeni abuzivi în privința lor sau a chestiunilor considerate sacre de către aceștia.

Mai mult, nici tribunalul național, nici Guvernul nu au făcut referire la vreo circumstanță care să denote existența unei situații delicate la momentul faptelor – cum ar fi existența tensiunilor interreligioase, o atmosferă de ostilitate sau de ură între comunitățile religioase din Rusia – împotriva cărora declarațiile contestate riscau declanșarea violenței, conducând la fricțiuni grave interreligioase sau la consecințe nefaste similare. Declarațiile nu s-au dovedit a fi apte să incite violența, ura sau intoleranța. Curtea a considerat că, atât timp cât intenția autorului fusese să determine cititorii să-i adopte convingerile religioase, acest fapt era insuficient pentru a justifica interzicerea cărții. Nu s-a argumentat dacă conținutul cărții urmărea sau încuraja prozelitismul nepotrivit care încearcă să convertească oamenii prin folosirea violenței, a spălării creierului sau prin profitare de cei aflați în pericol sau într-o situație anevoioasă. De asemenea, nu s-a susținut că această carte pleda pentru orice activități care depășesc promovarea cultului religios și respectarea cerințelor Islamului în viața privată, sau că urmărea să reorganizeze funcționarea societății în ansamblul ei, impunându-le tuturor simbolurile sale religioase sau concepția despre o societate bazată pe precepte religioase.

În concluzie, Curtea a constatat că tribunalele naționale nu au aplicat, în ambele cazuri, standarde conforme cu principiile stabilite la articolul 10 și nu au furnizat motive „relevante și suficiente” pentru justificarea ingerinței. Aceasta a respins obiecția preliminară a Guvernului în baza articolului 17.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: 7,500 EUR dlui Ibragimov în privința prejudiciului moral suferit; niciun capăt de cerere înaintat de alți reclamanți cu privire la acoperirea prejudiciului suferit.

© Această traducere îi aparține Curții Constituționale. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova".