Navalnyy şi Ofitserov v. Rusia. Condamnare nerezonabilă în mod manifest a unui activist politic şi a presupusului său complice. Încălcare

454 Views

Navalnyy şi Ofitserov v. Rusia - 46632/13 și 28671/14
Hotărârea din 23.2.2016 [Secţia a III-a]

Articolul 6

Proceduri penale

Articolul 6-1

Proces echitabil

Condamnare nerezonabilă în mod manifest a unui activist politic şi a presupusului său complice: încălcare

Articolul 18

Restricții în vederea realizării unui scop pentru care acestea nu au fost prevăzute

Pretinsa restricționare necorespunzătoare a drepturilor în baza articolelor 6 şi 7 din Convenţie: inadmisibilă

În fapt – Primul reclamant era avocat, activist politic, lider al opoziţiei, militant anti-corupţie şi un popular blogger, iar cel de-al doilea reclamant – director al unei companii. În 2012, reclamanţii, împreună cu un terţ, X, fuseseră acuzaţi de comiterea unor fraude. Ca urmare a unui acord judiciar, X a fost judecat şi condamnat într-un proces separat, în procedură accelerată. Apoi, acesta a compărut în calitate de martor în procesul reclamanţilor, care s-a încheiat prin condamnarea lor.

În procedurile relative la Convenţie, reclamanţii s-au plâns, în special în baza articolului 6 din Convenţie, că procedurile penale întreprinse împotriva lor fuseseră unele arbitrare şi incorecte, mai ales din cauza comentariilor prejudiciabile făcute în timpul procedurilor împotriva lui X şi din cauza eşecului tribunalului care i-a judecat de a examina alegaţiile referitoare la persecuţia politică la care sunt supuşi.

În drept

Articolul 6 § 1: Era incontestabil că toate constatările de fapt şi de drept stabilite în procedurile întreprinse împotriva lui X fuseseră relevante în mod direct pentru cazul reclamanţilor. În asemenea circumstanţe, trebuiau să existe garanţii care să asigure faptul că măsurile procedurale şi deciziile luate în procedurile întreprinse împotriva lui X nu aduc atingere caracterului echitabil al procesului rcelamanţilor, în special pentru că reclamanţii erau excluşi, din punct de vedere juridic, de la orice formă de participare în procesul lui X.

Niciuna din cele două garanţii care trebuiau asigurate atunci când acuzaţii fuseseră judecaţi în două procese separate – şi anume faptul că instanţele trebuiau să se abţină de la afirmaţii care ar putea avea un efect prejudiciabil asupra procedurilor pendinte şi că nu trebuie ataşată res judicata unor fapte admise într-un caz la care persoanele nu participaseră – nu fuseseră respectate de către tribunalele naţionale.

Cu privire la prima garanţie, tribunalul care l-a judecat pe X şi-a formulat hotărârea de o manieră care nu lăsa niciun dubiu cu privire la identităţile reclamanţilor sau cu privire la implicarea lor în comiterea infracţiunii şi şi-a exprimat constatările de fapt şi opinia în termeni prejudiciabili. Cu privire la cea de-a doua cerinţă, la acea vreme, Codul de procedură penală conferea forţă de res judicata hotărârilor, chiar dacă adoptate în procedură accelerată, şi stabilea că circumstanţele constatate într-o hotărâre trebuie acceptate, fără vreo verificare suplimentară. Deşi tribunalul care a judecat cazul reclamanţilor era obligat să-şi bazeze evaluarea exclusiv pe materialele şi declaraţiile prezentate în cadrul procesului din faţa acestuia, Curtea a considerat că riscul adoptării de hotărâri contradictorii fusese un factor care a descurajat judecătorii să afle adevărul şi le-a diminuat capacitatea de administrare a justiţiei, provocând astfel daune ireparabile pentru independenţa, imparţialitatea şi posibilitatea lor de a asigura un proces corect.

Mai mult, disjungerea cazurilor şi condamnarea lui X prin utilizarea unui acord şi a procedurii accelerate i-a compromis acestuia calităţile de martor în cazul reclamanţilor, de vreme ce fusese obligat să repete afirmaţiile pe care le făcuse în calitate de acuzat, altfel existând riscul ca hotărârea adoptată în baza acordului pe care îl consimţise să fie anulată.

Curtea a observat în continuare că problemele de interpretare şi de aplicare a dreptului naţional de către instanţele naţionale trecuseră dincolo de o evaluare obişnuită a răspunderii penale individuale a reclamanţilor sau de constatarea corpus delicti. În speţă, faptele cărora li s-a atribuit un caracter penal ieşeau din sfera prevederii în baza căreia au fost condamnaţi reclamanţii şi nu fuseseră conforme cu scopul vizat. Astfel, legea penală fusese interpretată în mod arbitrar şi imprevizibil, în detrimentul reclamanţilor, conducând la un rezultat al procesului nerezonabil în mod manifest.

În plus, chiar dacă beneficiau de o marjă largă, tribunalele naţionale au eşuat să asigure un proces corect în cazul penal al reclamanţilor, iar impresia fusese că nici nu le păsase de aparenţe. Fusese de remarcat, de asemenea, că acestea au respins fără să examineze alegaţiile reclamanţilor privind persecuţia politică, care erau cel puţin sustenabile. Cu privire la primul reclamant, campania sa anticorupţie luase amploare în 2010 şi devenise evident că urmărea să cucerească, ca politician, un public mai larg, la nivel naţional. Odată cu condamnarea sa, acesta fusese împiedicat să participe la alegeri, libertatea sa de circulaţie fusese limitată, iar facerea de declaraţii publice interzisă. S-a observat, de asemenea, că data la care fusese pornită urmărirea sa penală a coincis cu publicarea unor articole ale sale în presă. Existase, aşadar, o legătură clară între activităţile publice ale reclamantului şi decizia autorităţilor naţionale de a înainta acuzaţii, o legătură pe care tribunalele naţionale au omis să o analizeze. Aceeaşi era situaţia în cazul celui de-al doilea reclamant, care susţinuse în mod credibil că fusese vizat doar pentru a-l aduce pe primul reclamant în sfera cazului penal, un motiv la fel de lipsit de legătură cu adevăratele scopuri ale urmăririi penale. Prin eşecul lor de a analiza aceste afirmații, tribunalele naţionale au sporit îngrijorările potrivit cărora urmărirea reclamanţilor şi condamnarea lor avusese un caracter politic.

Luate ca întreg, procedurile penale întreprinse împotriva reclamanţilor au presupus, aşadar, o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil în baza articolului 6 § 1 din Convenţie.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 18 coroborat cu articolele 6 şi 7: Reclamanţii au susţinut că urmărirea şi condamnarea lor a avut la bază alte motive decât aducerea lor în faţa justiţiei, în special cel de a-l împiedica pe primul reclamant să-şi defăşoare activităţile publice şi politice. Totuşi, Curtea a notat că, în măsura în care sunt relevante pentru prezenta cauză, prevederile articolelor 6 şi 7 din Convenţie nu conţin limitări exprese sau presupuse care ar putea face obiectul examinării Curţii prin prisma articolului 18 din Convenţie.

Concluzie: inadmisibilă (incompatibilă ratione materiae).

Articolul 41: 8,000 EUR pentru fiecare în privinţa prejudiciului moral; capătul de cerere referitor la acordarea prejudiciului material – respins.