Stomakhin v. Rusia. Condamnarea la închisoare și o interdicție de trei ani de practicare a jurnalismului, pentru promovarea extremismului, în contextul conflictului din Cecenia. Încălcare

Stomakhin v. Rusia - 52273/07
Hotărârea din 9.5.2018 [Secția a III-a]

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Condamnarea la închisoare și o interdicție de trei ani de practicare a jurnalismului, pentru promovarea extremismului, în contextul conflictului din Cecenia: încălcare

În fapt - Reclamantul, jurnalist și activist civic, își publicase propriul buletin informativ, unde făcuse un număr de afirmații referitoare la conflictul din Cecenia. În 2006, acesta a fost condamnat la cinci ani de închisoare, interzicându-i-se practicarea jurnalismului timp de trei ani, din cauza afirmațiilor care instigau la violență și la activități extremiste și care incitau la ură și dușmănie pe criterii etnice, religioase și sociale, contrar Legii privind suprimarea acțiunilor cu caracter extremist.

În drept - Articolul 10

(a) Cu privire la scopurile urmărite - Condamnarea reclamantului a urmărit mai multe scopuri legitime: protejarea drepturilor altora (cum ar fi grupurile de etnici ruși, de credincioși ortodocși și de militari sau de forțele de ordine din Rusia), ca și protejarea securității naționale, a integrității teritoriale, a siguranței publice și a prevenirii dezordinii și a infracțiunilor.

De vreme ce securitatea națională sau siguranța publică trebuia interpretată în mod restrictiv, problemele referitoare la conflictul din Republica Cecenă aveau un caracter foarte sensibil la acel moment, fapt care presupunea o vigilență deosebită din partea autorităților.

(b) Cu privire la necesitatea într-o societate democratică - Factorii relevanți care trebuie avuți în vedere în cazul expresiilor despre care se presupune că provoacă la sau că justifică violența, ura sau intoleranța includeau: contextul în care erau publicate afirmațiile imputate, natura și formularea lor, potențialul lor de a conduce la consecințe prejudiciabile și motivele prezentate de către tribunalele naționale (Perinçek v. Elvenția [MC], 27510/08, 15 octombrie 2015, Nota informativă 189).

În privința unora dintre afirmațiile imputate, autoritățile au eșuat să demonstreze în mod convingător „nevoia social presantă" pentru ingerința în libertatea de exprimare a reclamantului. De vreme ce ingerința în discuție îndeplinea o asemenea nevoie în privința altor afirmații, sancțiunea a părut una disproporționată.

(i) Cu privire la nevoia social presantă - Afirmațiile imputate erau parte a unei dezbateri cu privire la o chestiune de interes general și public (conflictul din Republica Cecenă), o sferă în care restricțiile impuse libertății de exprimare trebuie interpretate în mod strict. Acestea au fost implementate pe fundalul tendințelor separatiste din regiune care au condus la dezordini grave între forțele de armată și de Securitate federale ruse și luptătorii ceceni rebeli, care au provocat pierderi masive de vieți omenești și atacuri teroriste mortale în alte regiuni ale Rusiei.

Primul set de afirmații promovau, justificau și glorificau terorismul și violența, cu intenția de a conferi un caracter romantic și idealist cauzei separatiștilor ceceni și de a portretiza forțele armate și de Securitate ca un rău absolut, brutalizat și dezumanizat. Aceste acuzații puteau avea un fundament, în special în lumina jurisprudenței Curții cu privire la conflictul cecen, unde au fost constatate încălcări ale diferitelor prevederi ale Convenției. Totuși, prin generalizarea și catalogarea tuturor membrilor forțelor armate și de securitate ruse drept „maniaci" și „ucigași", textele în discuție ațâțau o ură adânc-înrădăcinată și irațională împotriva acestora și, având în vedere contextul sensibil al operațiunii anti-teroriste, îi expunea riscului de a suporta violențe fizice. Gradul sporit de reglementare a unor asemenea afirmații de către autorități era cu atât mai justificat, pentru că acestea fuseseră publicate la câteva luni după atacurile teroriste. În această privință, considerentele tribunalelor naționale fuseseră unele relevante și suficiente. Acest fapt era la fel de adevărat în privința afirmațiilor referitoare la „Președintele Maskhadov" ca „președinte legitim al Ceceniei", care nu conțineau, în sine, nicio chemare la violență și nu puteau justifica o ingerință în libertatea de exprimare într-un alt context.

Deși virulent, un al doilea set de afirmații nu a depășit limitele - largi - ale criticii acceptabile față de Guvernul rus și față de acțiunile forțelor federale armate și de securitate ca parte a mecanismului statal. Cu privire la afirmația care cerea „o examinare psihiatrică obligatorie imediată" a militarilor și a ofițerilor din forțele de ordine, tribunalele au scos-o din context. Enunțul în discuție putea fi considerat doar o critică usturătoare a răspunsului judiciar cu privire la uciderea unei tinere de către un cadru militar de grad înalt, care era reprezentantul statului trimis în Republica Cecenă pentru a menține ordinea constituțională în regiune și de la care se cerea să protejeze interesele populației civile; aceasta fusese, de asemenea, expresia grijii că la comanda unui regiment fusese pusă o persoană instabilă din punct de vedere psihic, și un apel la emoție pentru a se întreprinde măsurile necesare în vederea prevenirii incidentelor similare în viitor. Fusese important ca autoritățile naționale să adopte o abordare atentă la stabilirea întinderii infracțiunilor referitoare la „discursul urii" și să interpreteze în mod strict prevederile legale relevante acolo unde au fost înaintate asemenea acuzații pentru simpla critică la adresa guvernului, a instituțiilor statale și a politicilor și practicilor lor. De vreme ce tribunalele au eșuat să țină cont de toți factorii relevanți, ingerința nu a respectat condiția „nevoii sociale presante".

Într-un al treilea set de afirmații, reclamantul i-a acuzat pe etnicii ruși de asuprire și a făcut trimitere la cazuri isolate de presupuse abuzuri ca fiind ceva tipic pentru toți rușii și toți credincioșii ortodocși. În lumina abordării sale față de asemenea atacuri largi la adresa grupurilor entice și religioase, Curtea a reținut că considerentele tribunalelor naționale sunt relevante și suficiente.

(ii) Cu privire la gravitatea pedepsei - Curtea a lăsat deschisă dezbaterii problema compatibilității interdicției ca atare impuse exercițiului activităților jurnalistice cu articolul 10. Privarea de libertate, împreună cu interdicția practicării jurnalismului pentru o exprimare - chiar dacă cu caracter penal - reprezenta o măsură extrem de dură, în special când era impusă pentru o perioadă atât de lungă. În această privință, tribunalele naționale au făcut trimitere la „personalitatea" reclamantului și la „pericolul social" pe care îl prezenta fapta sa. Dacă acestea erau considerente „relevante", Curtea nu putea conchide că pedeapsa reclamantului putea fi considerată necesară în baza vreunei circumstanțe speciale a cazului său. Reclamantul nu fusese condamnată niciodată pentru comiterea unei fapte similare (altfel, opțiunea unei pedepse mai dure ar fi fost acceptabilă). Mai mult, posibilul impact al afirmațiilor imputate era unul redus. Acestea au fost imprimate într-un buletin informativ publicat în privat, într-un număr redus de exemplare și cu o circulație insignifiantă. Exemplarele fuseseră distribuite de către reclamant în persoană sau prin intermediul cunoștințelor sale la evenimentele publice din Moscova, doar persoanelor care își exprimaseră interesul. Prin urmare, pedeapsa reclamantului nu a fost proporțională cu scopurile legitime urmărite.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: 12,500 EUR în privința prejudiciului moral suferit; capătul de cerere referitor la prejudiciul material - respins.

(Vezi și Fișa privind Discursul urii)

© Această traducere îi aparține Curții Constituționale. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova".