1. Fiind în acord de principiu cu practica Curţii Constituţionale referitoare la avizele privind iniţiativele de revizuire a Constituţiei, potrivit căreia se examinează, în principal, dacă prin proiectul de modificare a Constituţiei nu se depăşesc limitele revizuirii stabilite la articolul 142 din Constituţie, consider însă că la emiterea Avizului din 25 noiembrie 2011 asupra proiectului de lege pentru modificarea şi completarea articolelor 70 şi 71 din Constituţia Republicii Moldova trebuia analizat raportul dintre esenţa modificării propuse de autori şi alte norme constituţionale conexe cu aceasta.

În special, este vorba despre corelarea modificării articolelor 70 şi 71 din Constituţie cu prevederile articolului 2 din Constituţie (Suveranitatea puterii de stat).

Proiectul de modificare a articolului 70 din Constituţie (Incompatibilităţi şi imunităţi)

2. Constituţia este garantul democraţiei şi statului de drept, ca principii fundamentale ale statului Republica Moldova. Urmînd această logică, atunci cînd se propune modificarea unor norme constituţionale care au ca scop enunţat asigurarea egalităţii în faţa legii a tuturor cetăţenilor, dar care presupun eliminarea anumitor garanţii statuate de Constituţie, trebuie să se ţină cont de impactul pe care acesta l-ar produce la modul practic. Aceasta presupune analiza consecinţelor eliminării imunităţii parlamentare în contextul politic actual, fără a face abstracţie de nivelul de cultură politică, gradul de democraţie şi starea justiţiei din ţară.

3. Articolul 2 alin.(1) din Constituţie (Suveranitatea şi puterea de stat) stabileşte că suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative (în cazul de faţă fiind vorba de Parlament). Urmînd logica acestei dispoziţii constituţionale, rezultă că exercitarea mandatului de deputat în Parlament reprezintă în fapt exercitarea unei părţi a suveranităţii naţionale delegate de popor în baza unui mandat oferit prin procedura alegerilor parlamentare. Prin urmare, problema lipsirii parlamentarilor de imunitate trebuie tratată prin prisma corelării dispoziţiilor constituţionale conţinute în articolul 2 alin.(1) din Constituţie şi limitelor revizuirii impuse de articolul 142 alin.(2) din Constituţie.

4. Pornind de la prevederile articolului 2 alin.(1) din Constituţie, imunitatea parlamentară este concepută ca un mijloc de apărare a Parlamentului, în calitatea sa de instituţie aleasă în mod democratic, fiind menită să protejeze independenţa colectivă a acestuia de presiunile exterioare şi să garanteze membrilor săi libertatea de exprimare şi de acţiune în îndeplinirea sarcinilor lor.

5. Ţinînd cont de starea justiţiei în Republica Moldova, imunitatea parlamentară trebuie tratată, în principal, ca o instituţie de drept constituţional, ce are ca scop protejarea parlamentarului împotriva unor măsuri represive, arbitrare, ce ar putea fi luate de puterea politică şi ar afecta independenţa acestuia. În sprijinul acestei afirmaţii vine statistica sesizărilor Procuraturii Generale privind ridicarea imunităţii deputaţilor în Parlamentul Republicii Moldova (a.2001-2011)^*

____________________

* Lista ar putea fi incompletă, dat fiind faptul pierderii informaţiei în urma evenimentelor din 07.04.2009.

După cum rezultă din datele statistice expuse mai sus, în ultimul deceniu, Procuratura Generală a cerut ridicarea imunităţii parlamentare exclusiv în privinţa deputaţilor care reprezentau opoziţia parlamentară. Prin urmare, în contextul actual al Republicii Moldova, imunitatea parlamentară nu trebuie tratată ca un privilegiu oferit de Constituţie parlamentarului, ci mai degrabă ca o procedură specială de protecţie a acestuia faţă de actele sau faptele abuzive ori insuficient fondate din partea puterii politice.

6. Din aceste considerente, sînt de opinia că, în contextul politic actual, ţinîndu-se cont de nivelul de cultură politică, gradul de democraţie şi starea justiţiei din ţară, excluderea imunităţii parlamentare ar reprezenta nu doar o suprimare a unor garanţii oferite de Constituţie parlamentarului pentru exercitarea unei părţi a suveranităţii naţionale, dar, nemijlocit, o ameninţare la adresa opoziţiei parlamentare şi a pluralismului politic în general.

7. Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) a Consiliului Europei, în Raportul cu privire la regimul imunităţilor parlamentare (CDL-INF (96) 7), aprobat în cadrul celei de-a 27-a reuniuni plenare din 17-18 mai 1996, a menţionat că:

"11. În pofida diversităţii noţiunilor şi a descrierilor utilizate de legislaţiile naţionale şi a întinderii protecţiei în diverse state, majoritatea statelor europene recunosc două categorii de imunitate pentru parlamentari:

- pe de o parte, "iresponsabilitatea parlamentarului" sau "libertatea sa de exprimare" cu privire la urmărirea judiciară pentru opiniile şi voturile exprimate în exercitarea funcţiunilor acestuia;

- pe de altă parte, "inviolabilitatea parlamentară" sau "imunitatea în sensul strict", care îl protejează de orice arestare, detenţie sau urmărire judiciară fără autorizarea camerei de care aparţine.

[...] 27. Garanţiile oferite de aceste două aspecte ale imunităţii parlamentare (iresponsabilitate/inviolabilitate, "libertatea de exprimare"/ "libertatea de a nu fi arestat") sînt complementare."

8. Totodată, Comisia de la Veneţia a conchis că "Imunitatea parlamentară continuă să fie o instituţie care protejează independenţa membrilor faţă de celelalte puteri şi libertatea lor de acţiune şi de exprimare, cu toate că relaţia dintre caracteristicile diferitelor puteri a evoluat considerabil în democraţiile parlamentare. Aceasta protejează, de asemenea, parlamentarii de posibile abuzuri ale majorităţii" (§102).

9. Comisia de la Veneţia, în Avizul pe marginea proiectului de revizuire a Constituţiei României (CDL-AD (2002) 12), adoptat la cea de-a 51-a reuniune plenară din 5-6 iulie 2002, s-a referit şi la imunitatea parlamentară. Astfel, Comisia de la Veneţia a menţionat că: "imunitatea parlamentară ar putea avea un anumit sens în statele aflate în proces de tranziţie spre democraţie şi avînd o experienţă politică autoritară, lungă şi recentă, unde nu poate fi exclusă ingerinţa puterii executive în funcţionarea normală a Parlamentului şi unde nu poate fi garantată în totalitate independenţa puterii judecătoreşti" (§33).

10. În acelaşi timp, Comisia de la Veneţia a menţionat că "Urmează să se facă diferenţa clară între iresponsabilitatea referitoare la opiniile şi voturile emise în exerciţiul funcţiunii - care trebuie să fie totală - şi imunitatea de jurisdicţie, care impune să se prevadă că deputatul eventual urmărit pentru săvîrşirea unui delict nu va trebui să răspundă pentru actul său decît în faţa unei jurisdicţii speciale. Între acestea două, se situează chestiunea urmăririi sau a arestării unui membru al parlamentului în timpul sesiunii parlamentare (inviolabilitate). În orice ipoteză, trebuie să fie solicitată autorizaţia camerei, care se manifestă prin ridicarea imunităţii parlamentare a deputatului sau a senatorului vizat" (§34-35 din Avizul menţionat supra).

11. În cazul modificării articolelor 70 şi 71 din Constituţie, trebuie luată în calcul şi jurisprudenţa CEDO. Curtea Europeană a constatat că majoritatea, sau chiar totalitatea, statelor semnatare ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale acordă o formă de imunitate membrilor organelor legislative naţionale, precum şi că privilegii şi imunităţi sînt, de asemenea, acordate membrilor Adunării parlamentare a Consiliului Europei şi membrilor Parlamentului european.

12. Curtea Europeană a reţinut că "imunitatea acordată deputaţilor [...] [are] scopul de a le permite acestora să participe în mod constructiv la dezbaterile parlamentare şi să-şi reprezinte electorii în probleme de interes public, prin formularea libera a argumentelor şi a opiniilor lor, fără riscul de a fi urmăriţi în faţa unui tribunal sau a unei alte autorităţi". În acelaşi timp, Curtea a relevat că "imunitatea urmăreşte şi un al doilea scop legitim, care este ordonarea relaţiilor între puterile legislativă şi judecătorească" (Decizia Comisiei EDO Young v. Irlanda din 17 ianuarie 1996, cererea nr.25646/94, DR 84-B, p.122). În acelaşi sens, Curtea Europeană a statuat că "acordarea de către state a unei imunităţi mai mult sau mai puţin extinse parlamentarilor constituie o practică de lungă durată, care vizează să permită libera exprimare a reprezentanţilor poporului şi să împiedice ca urmăririle partizane să aducă atingere funcţiei parlamentare" (hotărîrea Cordova v. Italia (nr.2) din 30 ianuarie 2003, § 55).

13. În aceeaşi ordine de idei, în hotărîrea Jerusalem v. Austria din 27 februarie 2001, Curtea Europeană a declarat că "preţioasă pentru fiecare, libertatea de exprimare este deosebit de valoroasă pentru un ales al poporului; el îşi reprezintă electorii, semnalează preocupările lor şi le apără interesele. Într-o democraţie, Parlamentul sau organele comparabile reprezintă tribune indispensabile pentru dezbaterile politice. O ingerinţă în libertatea de exprimare exercitată în cadrul acestor organe nu ar putea fi justificată decît prin motive imperioase" (§36 şi 40).

14. Curtea Europeană a mai statuat că diferitele forme în care se poate manifesta imunitatea parlamentară pot de fapt să servească protecţiei unei democraţii politice eficiente, piatră unghiulară a sistemului Convenţiei, tocmai în măsura în care acestea tind să protejeze autonomia legislativă şi opoziţia parlamentară.

Proiectul de modificare a articolului 71 din Constituţie (Independenţa opiniilor)

15. Sînt de acord în totalitate cu argumentele Curţii indicate la §15 şi 16 din Avizul asupra proiectului de lege pentru modificarea şi completarea articolelor 70 şi 71 din Constituţia Republicii Moldova în partea în care Curtea a reţinut că "modificarea propusă are un caracter incert şi poate genera dificultăţi de interpretare şi aplicare". De altfel, acest punct de vedere a fost împărtăşit şi de reprezentantul Guvernului în şedinţa publică în faţa Curţii.

16. Adiţional, consider că introducerea unor modificări incerte şi echivoce în Constituţie ar aduce atingere independenţei opiniilor deputatului în Parlament. În acest context, consider necesar de a reitera opinia Curţii expusă în Hotărîrea nr.8 din 16 februarie 1999 pentru interpretarea articolului 71 din Constituţia Republicii Moldova, potrivit căreia independenţa opiniilor deputatului semnifică protecţia juridico-constituţională a acestuia în exercitarea mandatului său. Independenţa opiniei nu este un privilegiu personal al deputatului, ea are un caracter juridico-special şi este chemată să servească interesele societăţii. Prin conţinutul său, această normă constituţională asigură protecţia deplină a deputatului în Parlament în exercitarea mandatului, îi garantează libertatea gîndirii şi acţiunilor, apărîndu-l împotriva persecuţiilor neîntemeiate, contribuind la activitatea şi independenţa lui neîngrădită.

17. Sînt de părerea că, în cazul modificării articolului 71 din Constituţie în sensul propus de autorii iniţiativei, independenţa opiniilor parlamentarului nu va fi garantată în cadrul altor acţiuni pe care le implică statutul de deputat în Parlament, dar care nu sînt publice, sub sancţiunea tragerii la răspundere juridică.

În concluzie, vreau să revin la ideea conţinută în §1 al prezentei opinii separate (concurente). Constituţia este garantul democraţiei şi statului de drept, ca principii fundamentale ale statului Republica Moldova. Prin urmare, ar fi contrar spiritului Constituţiei de a folosi prevederile acesteia pentru limitarea democraţiei sau pentru îndepărtarea de la esenţa statului de drept, or, modificările propuse conţin anume asemenea riscuri.

Opinie separată :
ro-OP-dos-24c-2011Aviz-1ROOPINIE-SEPARATAbea88.pdf