AGENDA CURŢII

Prima   |  Rezumate CEDO   |  2020 | M.N. și alții v. Belgia (dec.) [MC]. Refuzul de a da curs solicitărilor de viză depuse la o ambasadă într-un stat care nu este parte la Convenție, din cauza riscului solicitanților de a fi supuși relelor tratamente. Inadmisibilă
05.05
2020

M.N. și alții v. Belgia (dec.) [MC]. Refuzul de a da curs solicitărilor de viză depuse la o ambasadă într-un stat care nu este parte la Convenție, din cauza riscului solicitanților de a fi supuși relelor tratamente. Inadmisibilă

   

M.N. și alții v. Belgia (dec.) [MC] - 3599/18
Decizia din 5.5.2020 [MC]

Articolul 1

Jurisdicția statelor

Refuzul de a da curs solicitărilor de viză depuse la o ambasadă într-un stat care nu este parte la Convenție, din cauza riscului solicitanților de a fi supuși relelor tratamente: inadmisibilă

Articolul 6

Proceduri de punere în aplicare

Articolul 6-1

Drepturi și obligații cu caracter civil

Lipsa punerii în aplicare a unei hotărâri judecătorești privind refuzurile administrative de a acorda vize: articolul 6 inaplicabil

În fapt – Reclamanții, cetățeni sirieni care au trăit în Aleppo, un oraș în care a avut loc un conflict armat devastator, s-au deplasat în Liban, unde au solicitat, în august 2016, la Ambasada Belgiei din Beirut, așa-zise vize „umanitare” de scurtă durată (articolul 25 din Codul comunității privind vizele), susținând că urmăreau să ceară azil odată ajunși în Belgia. Cererea a fost trimisă Oficiului pentru Străini („OE”), care a decis că această intenție făcea ca cererea lor să nu se încadreze în câmpul de aplicare a prevederii invocate. 

Au urmat o serie de proceduri extrem de urgente în fața tribunalelor administrative belgiene, în care reclamanții s-au plâns că acest refuz îi expunea unor riscuri contrare articolului 3 din Convenție. În acest context, OE a refuzat să acorde vize în alte două ocazii. Pe 20 octombrie 2016, Consiliul de apel pentru străini (CCE) a dispus ca autoritățile belgiene să le acorde vizele solicitate în termen de 48 de ore.

De vreme ce autoritățile au omis să reconsidere refuzul, reclamanții au recurs, cu succes, la tribunalele civile: pe 7 decembrie 2016, constatând că refuzul continuu de a acorda vizele constituie „o acțiune ilegală”, Curtea de Apel Bruxelles a dispus ca decizia CCE să fie pusă în executare imediat, în caz contrar trebuind plătiți 1000 de euro pentru fiecare zi de întârziere. Statul a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri, iar procedurile erau încă pendinte. 

Între timp, CCE a trimis o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri la Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJEU) într-un caz similar: CJEU a reținut că prevederea de drept european invocată nu fusese concepută să fie aplicabilă în situația în discuție; în consecință, cazul făcea incident doar dreptul național (CJEU, X și X v. Belgia, C-638/16 PPU, 7 martie 2017, Nota informativă 205).

În iunie 2017, Curtea de Apel Bruxelles a notat că hotărârile menționate mai sus din 20 octombrie și 7 decembrie 2016 nu mai erau valide, de vreme ce, în lipsa unei cereri de exercitare a unui control judecătoresc, refuzul inițial al OE de a acorda vizele a devenit definitiv înainte de dispunerea plății penalităților de către statul belgian.

În drept

Articolul 1 (cu privire la capetele de cerere formulate în baza articolului 3): Precizând faptul că concluzia ei nu prejudicia eforturile statelor părți de facilitare a accesului la procedurile de azil prin ambasadele și/sau reprezentanții lor consulari (vezi N.D. și N.T. v. Spania [MC], 8675/15 și 8697/15, 13 februarie 2020, Nota informativă 237), Curtea a considerat că, date fiind următoarele motive, reclamanții nu intrau sub jurisdicția Belgiei în circumstanțele în care s-au plâns în baza articolului 3 din Convenție și în baza articolului 13.

(a) Absența legăturii jurisdicționale „teritoriale” – Deciziile contestate au fost luate de autoritățile centrale în Belgia, ca răspuns la solicitările de acordare a vizei depuse de reclamanți la serviciile consulare ale Ambasadei Belgiei din Liban. Aceste decizii, care refuzau acordarea vizelor, au mai trecut prin serviciile consulare ale ambasadei, care i-au anunțat pe reclamanți. Evident, hotărând în privința acestor solicitări, autoritățile belgiene au luat decizii privind condițiile de intrare pe teritoriul belgian și, procedând așa, au exercitat o putere cu caracter public. Totuși, această constatare nu a fost suficientă în sine pentru a-i încadra pe reclamanți în jurisdicția „teritorială” a Belgiei, în înțelesul articolului 1 din Convenție. Simplul fapt că deciziile luate la nivel național au avut un impact asupra situației persoanelor rezidente în afara țării nu a putut stabili jurisdicția statului vizat în privința acelor persoane, în afara teritoriului său (vezi Banković și alții v. Belgia și alții [MC] (dec.), 52207/99, 12 decembrie 2001).

(b) Lipsa unor circumstanțe excepționale apte să creeze o legătură jurisdicțională „extrateritorială” – Această situație era, în primul rând, o chestiune de fapt care pretindea ca Curtea să cerceteze natura legăturii dintre reclamanți și statul reclamat și să stabilească dacă cel din urmă și-a exercitat autoritatea sau controlul asupra acestora în mod efectiv. În această privință, era irelevant dacă agenții diplomatici au îndeplinit, ca în acest caz, doar rolul de „cutie poștală”, sau de a stabili cine era responsabil de luarea deciziilor: autoritățile belgiene pe teritoriu național sau agenții diplomatici în exercitarea funcției în afara țării.

Reclamanții nu s-au bazat pe: (i) vreo prezență anterioară pe teritoriul național belgian; (ii) vreo legătură de familie sau de viață privată preexistentă cu această țară; (iii) vreun tip de control exercitat de autoritățile belgiene pe teritoriul sirian sau libanez.

De asemenea, nu a existat vreun precedent jurisprudențial pertinent pe care aceștia să se bazeze. 

În primul rând, reclamanții nu aveau niciuna din legăturile care caracterizau cazurile examinate de Comisia Europeană a Drepturilor Omului privind actele sau omisiunile agenților diplomatici. Astfel, aceștia nu erau cetățeni belgieni care doreau să beneficieze de protecție din partea ambasadei lor. Mai mult, agenții diplomatici nu au exercitat niciodată un control de facto în privința lor: reclamanții au ales în mod liber să se prezinte la Ambasada belgiană și să-și depună solicitările de viză acolo, așa cum puteau alege să abordeze ambasada oricărui alt stat; ei au fost liberi să părăsească sediul Ambasadei belgiene fără vreun impediment. Controlul administrativ exercitat de către stat asupra sediilor ambasadelor sale nu reprezenta un criteriu suficient care să atragă orice persoană care a intrat în aceste sedii sub jurisdicția Belgiei.

În al doilea rând, acest caz era fundamental diferit de numeroasele cazuri examinate de expulzare sau de îndepărtare de pe teritoriul național, în care persoanele vizate se aflau, teoretic, pe teritoriul statului vizat sau la granițele sale, aflându-se, astfel, sub jurisdicția sa.

În al treilea rând, jurisprudența nu sprijinea argumentul potrivit căruia inițierea procedurilor la nivel național reprezenta o circumstanță excepțională suficientă pentru a declanșa, în mod unilateral, o legătură jurisdicțională extrateritorială. Astfel, în cazul Markovic și alții v. Italia [MC] (1398/03, 14 decembrie 2006, Nota informativă 92), referitor la procedurile civile pentru acordarea de despăgubiri inițiate de reclamanți în fața tribunalelor italiene în baza dreptului național în privința deceselor rudelor lor ca urmare a bombardamentelor efectuate de aliații NATO în Republica Federală a Iugoslaviei, Curtea a reținut că nu exista nicio „jurisdicție” pentru toate capetele de cerere substanțiale (adică pentru cele care nu au fost formulate în baza articolului 6). Iar în cazul Güzelyurtlu și alții v. Cipru și Turcia [MC] (36925/07, 29 ianuarie 2019, Nota informativă 225), procedurile care au creat o legătură jurisdicțională cu Turcia în privința unui deces care a avut loc în afara teritoriului său erau proceduri penale pornite la inițiativa autorităților turce (care aveau controlul asupra „Republicii Turce a Ciprului de Nord”), care corespundeau astfel unei acțiuni în contextul obligațiilor procedurale în baza articolului 2. Această situație era foarte diferită de procedurile administrative intentate la inițiativa unor persoane private care nu aveau nicio legătură cu statul vizat în afară de procedurile pe care ei înșiși le-au inițiat liberi, și fără ca alegerea acestui stat să fie impusă printr-o obligație care decurgea dintr-un tratat.

Din contra, în cazul Khan v. Regatul Unit (dec.) (11987/11, 28 ianuarie 2014, Nota informativă 171), Curtea a reținut în mod clar că simplul fapt că un reclamant a intentat proceduri într-un stat parte cu care nu avea nicio legătură nu era suficient pentru a se stabili jurisdicția acelui stat asupra sa: dacă s-ar reține altfel ar echivala cu instituirea unei aplicări aproape universale a Convenției pe baza alegerilor unilaterale ale persoanelor, indiferent de locul din lume în care s-ar afla, creându-se, prin urmare, o obligație nelimitată a statelor contractante de a permite intrarea oricărei persoane care ar risca să-i fie aplicate rele tratamente contrare Convenției în afara jurisdicției lor. 

Totuși, dacă faptul că un stat parte a hotărât în privința unei cereri de imigrare era suficient pentru a aduce persoana care a depus cererea sub jurisdicția sa, ar fi creată exact o asemenea obligație: persoana în discuție ar putea crea o legătură jurisdicțională prin depunerea unei cereri, fapt care ar da naștere, în anumite circumstanțe, unei obligații în baza articolului 3 care, altfel, nu ar fi existat.

O asemenea extindere a câmpului de aplicare a Convenției ar avea, totodată, efectul negării principiului bine-stabilit al dreptului internațional public potrivit căruia statele părți au dreptul, sub rezerva obligațiilor lor internaționale, de a controla intrarea, rămânerea și expulzarea străinilor de pe teritoriul lor (vezi, de asemenea, hotărârea CJEU citată mai sus). 

Concluzie: inadmisibilă (incompatibilă ratione loci).

Articolul 6 § 1: Cererea reclamanților a vizat dreptul la punerea în executare a hotărârilor judecătorești – mai precis, hotărârea curții de apel care a dispus executarea hotărârii CCE care le impunea autorităților să acorde vizele cerute, fiind supuse penalităților în caz de nerespectare. 

Nu era necesară o analiză privind „jurisdicția” statului reclamat, de vreme ce articolul 6 nu era aplicabil în acest caz. Procedurile contestate nu vizau „drepturi și obligații cu caracter civil”, din următoarele motive.

Așa cum prevedea dreptul belgian, autoritățile belgiene aveau, în baza articolului 25 din Codul comunității privind vizele, o putere discreționară de a decide acordarea vizelor de scurtă durată. Cu toate acestea, reclamanții puteau formula o cerere în fața unui tribunal (CCE), care ar fi împiedicat executarea deciziilor autorităților și care avea competența de a le anula. Într-o asemenea situație, articolul 6 § 1 din Convenție era aplicabil sub condiția că odată acordat, avantajul sau privilegiul dădea naștere unui drept cu caracter civil (vezi Regner v. Cehia [MC], 19 septembrie 2017, Nota informativă 210). Totuși, nu aceasta ar fi fost situația în privința intrării pe teritoriul belgian, care ar fi fost o consecință a acordării vizelor. Exista o jurisprudență bine-stabilită în privința tuturor deciziilor referitoare la imigrare și intrare, rămânere și îndepărtare a străinilor de pe teritoriul unui stat, potrivit căreia aceste domenii nu intrau în câmpul de aplicare a articolului 6.

Bineînțeles, în procedurile ulterioare privind refuzul statului de a executa o hotărâre pronunțată de un tribunal administrativ, curtea de apel, care și-a stabilit competența în baza dreptului național, a reținut că litigiul din fața ei viza un drept „cu caracter civil”. Totuși, obiectul acelor proceduri a constat doar în continuarea procedurilor privind contestarea fondului deciziilor autorităților de a refuza acordarea vizelor; aceeași era situația în cazul procedurilor ulterioare de asigurare a executării hotărârii pronunțate de tribunalul civil. Procedurile de bază nu au devenit „civile” doar pentru că executarea lor a fost cerută în fața tribunalelor și pentru că au dat naștere unei hotărâri judecătorești (vezi Panjeheighalehei v. Danemarca (dec.), 11230/07, 13 octombrie 2009, Nota informativă 123). Era irelevant aici faptul că tribunalele belgiene nu au contestat aplicabilitatea articolului6; Convenția nu împiedica statele părți să ofere o protecție judiciară mai mare în privința drepturilor și a libertăților garantate de aceasta (articolul 53).

Concluzie: inadmisibilă (incompatibilă ratione materiae).

 
Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-46
Total vizitatori: 6230827  //   Vizitatori ieri: 3367  //   azi: 1679  //   Online: 33
Acces rapid